Neocolonizarea Romaniei prin metode neoliberale, aplicata acum in lumea araba si maine in lumea intreaga

La sfârşitul anului trecut, pe 30 decembrie 2010, Ministrul român de Externe, vizibil iritat de decizia greilor Europei de a amâna, sine-die, aderarea noastră la spaţiul Schengen, se întreba retoric: "ce tip de balet" ar trebui să facă România pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, pentru că ţara noastră nu mai are nimic de oferit la privatizare".

"Ba mai aveţi !" a răspuns FMI-ul o luna mai târziu, când a obligat Guvernul României s-ă includă în noul acord obligativitatea de a privatiza şi ultimele perle care au mai rămas în coroana României, OLTCHIM, CEC Bank, TAROM şi Poşta Română, precum şi pachetele de acţiuni pe care le mai deţine la Petrom, Transgaz şi Transelectrica. Şi ca umilinţa să fie totală, în cadrul aceluiaşi acord, Guvernul României se obligă să liberalizeze preţurile la gaze şi energie electrică. Decriptat, acordul trebuie citit în următoarea cheie: voi, români, vindeţi-ne producţia şi transportul de energie şi lăsaţi-ne să creştem tarifele oricât de mult vrem noi, după modelul firmelor petroliere, al băncilor şi supermarket-urilor pe care le avem la voi în ţară. Vom continua, astfel, să exploatăm la maximum statutul vostru de cumpărători captivi, pe care noi vi l-am impus, obligându-vă să adoptaţi un simulacru de legislaţie anticartel şi de protecţie a consumatorului!”. Se pare că "baletul" a fost pe placul "partenerilor" noştri, în ultimele săptămâni poziţiile antiadmitere scăzând vizibil în intensitate şi find chiar înlocuite de semnale promiţătoare de intrare în spaţiul Schengen încă din cursul acestui an.

Ingerinţa FMI-ului în treburile interne ale României nu este singulară. Cu doar câteva luni în urmă, la solicitarea băncilor occidentale prezente în România, acelaşi FMI ne-a impus cu brutalitate, şi acelaşi Guvern român a acceptat cu supuşenie, anularea unor prevederi din Ordonanţa 50 ce urmăreau protejarea românilor de practicile înrobitoare ale bancherilor ce riscă să arunce, după modelul american, clasa mijlocie românească în neant.

Aceste două evenimente marchează un moment important cu semnificaţii triste. Este momentul când indiferenţa şi resemnarea cu care ne-am lăsat umiliţi în ultimii douăzeci de ani i-a convins atât pe stăpânii României cât şi pe colaboratorii lor locali să renunţe la camuflarea acţiunilor umilitoare de subjugare a acestei ţări. S-a marcat astfel oficializarea statutului de sat de iobagi al României când, atât stăpânul cât şi arendaşul şi argaţii lui, îşi manifestă conştient şi deschis statutul, nemaisimţindu-se obligaţi să menajeze eventualele ifose şi sensibilităţi de mare popor şi naţiune încercate, poate, până nu de mult, de unele dintre slugi.

Acestea sunt doar două dintre momentele care m-au decis, într-un final, să scriu acest eseu ce se vrea un îndemn la luptă împotriva destinului de colonie ce ne-a fost trasat de mai marii lumii, precum şi împotriva acţiunilor metodice şi bine programate de subjugare şi degradare a unui fost stat independent şi suveran, invidiat şi acuzat de multe bune şi rele până în urmă cu două decenii dar respectat de toată comunitatea internaţională.

Fie că ne place să recunoaştem sau nu, începând cu 1990, România nu a mai funcţionat ca un stat independent ci, mai degrabă, ca o colonie a cărei singură menire a fost să-şi pună toate bogăţiile şi activele la dispoziţia puterii colonizatoare, înţelegând prin acestea nu numai rezervele energetice, minerale, agricole si silvice, dar şi pieţele de desfacere, internă si externă, industria şi sistemul financiar bancar.

Nu au scăpat nici activele umane indigene care fie au fost transformate în mercenari ce vânează talibani pe câmpuri de mine la patru mii de km. de România (pe o solda de zece ori mai mică decât a unui soldat american), fie li s-a facilitat să lucreze în Occident pe salarii inferioare omologilor lor locali după ce au fost recrutaţi, printr-un clasic proces de "brains drain" (scurgere de creiere) colonial, furându-se astfel naţiunii române puţinii specialişti autotohtoni existenţi, medici şi ingineri, a căror pregătire ne-a costat pe toţi sume importante.

Numeroasele analize independente de mainstream-ul mediatic controlat de clasa politică, inclusiv eseurile publicate pe acest site, au demonstrat fără tăgadă raptul sistematic şi atotcuprinzător la care a fost supusă ţara noastră începând cu 1990, de aceea, în acest eseu, voi renunţa la abordarea sectorială detailată a dezastrului românesc.

În contextul precipitării evoluţiilor internaţionale, a valului de revolte declanşate în lumea arabo-islamică, acest eseu î-şi propune să analizeze procesul de subjugare a României şi a poporului român din perspectiva intereselor pe care elitele mondiale le urmăresc prin procesul de globalizare, obiectivele tactice şi strategice avute în vedere pentru realizarea şi securizarea acestor interese precum şi acţiunile declanşate de aceste elite pentru atingerea acestor obiective.

Pentru cei ce vor avea suficientă răbdare şi curiozitate, voi încerca să rezolv, cel puţin parţial, puzzle-lul complicat al evenimentelor internaţionale ale căror martori suntem, să antcipez posibilele scenarii pe care mai marii planetei le-au stabilit pentru România şi să vă sugerez acele soluţii de supravieţuire personală şi de salvare a identiţăţii ce ne stau la dispoziţie nouă, simplilor cetăţeni români dar şi co-planetarilor noştrii care se confruntă, sau urmează să se confrunte, cu probleme similare.

Voi demonstra că destinul poporului român nu este singular pe planeta Pământ ci, doar, poate mai dramatic datorită uşurinţei şi resemnării mioritice cu care tratăm cele mai grave ameninţări precum şi a apetenţei pentru trădare şi furt ce ne-a fost impregnată în fibra morală de secole de iobăgie. Am fost precedaţi şi vom fi urmaţi, mai devreme sau mai târziu, şi de alte popoare, toate urmând să se confrunte în final cu aceleaşi ameninţări menite să le omogenizeze, controleze si subjuge pentru a răspunde nevoilor şi intereselor câtorva semeni de-ai noştri ce se vor stăpânii planetei în mileniul trei.

Acest eseu nu este o pledoarie în favoarea teoriei conspiraţiei. Este o simplă prezentare a unui adevăr binecunoscut conform căruia oamenii cu interese şi filozofii de viaţă similare tind să se coalizează încearcând să acţioneze împreună asupra societăţii pentru a-şi apăra şi promova aceste interese şi filozofii.

Când aceşti oameni sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni ai planetei, este de aşteptat ca să acţioneze în comun, la nivel global, pentru permanentizarea şi consolidarea poziţiilor, privilegiilor şi averilor, de dimensiuni globale, câştigate de-a lungul timpului. Iar cînd acţiunile lor riscă să intre în coliziune cu interesele altor grupuri de indivizi, care repreziintă 99,99% din populaţia globului, este de aşteptat ca aceste acţiuni să se orchestreze din timp, pe termen lung şi departe de ochiii, urechile şi înţelegerea acestei imense mase de potenţiali inamici. Mai bine spus, aceste acţiuni trebuie să fie organizate, planificate şi desfăşurate în secret, în mod conspirat.

Din această perspectivă şi din poziţia unui umil şi necunoscut militant pentru interesele generale şi perene ale speciei umane, în integralitatea şi universalitatea ei, încerc prin acest eseu să demantelez unele dintre aceste acţiuni şi să declanşez deşteptarea politică a semenilor mei, cel puţin a celor vorbitori de limbă română şi suficient de răbdători cu lungimea analizei.

În ciuda eforturilor depuse pentru epuizarea subiectului într-o singură postare, eseul se va întinde pe mai multe părţi datorită complexităţii fenomenelor prezentate şi nevoii de a asigura coerenţă analizei. Cu promisiunea că nu veţi regreta, vă rog să nu fiţi descurajaţi de lungimea lui şi să citiţi toate postările. Voi face tot posibilul să limitez împărţirea eseului în maxim 2-3 postări, iar intervalul dintre acestea să nu fie mai lung de o săptămână.

Rog înţelegere de la cititorii cărora unele pasaje şi informaţii li se vor părea arhicunoscute şi chiar plicticoase dar, acest eseu este destinat unui segment mai larg de cititori, nu numai persoanelor avizate. Includerea unor asemenea pasaje a fost impusă de nevoia unei argumentaţii logice accesibile şi unor cititori mai puţin informaţi.

Aceluiaşi deziderat de accesibilitate i se datorează simplitatea exprimării şi lexicul nepretenţios la care am apelat pe parcursul analizei.



Colonialism şi neocolonialism

De mii de ani oamenii s-au războit între ei pentru resurse, fie că erau alimente, metale preţioase, minereuri sau petrol, fie chiar semeni de-ai lor care, din postura de sclavi, erau folosiţi la munci sau ca războinici.

Dacă la început aceste resurse erau însuşite de cotropitorii învingători în urma unor campanii militare relativ scurte urmate de retragerea, împreună cu prada, în teritoriile de baştină, ulterior, popoarele agresoare au încercat să ocupe acele teritorii definitiv pentru a putea beneficia de aceste resurse în mod constant, continuu şi fără nevoia unor periodice intervenţii militare costisitoare şi riscante. Aşa s-au născut imperiile şi marile regate.

A doua jumătate a mileniului doi a reprezentat perioada în care marile puteri din Europa, beneficiind de forţe armate şi flote importante, au cucerit aproape întreg globul, transformând teritoriile ocupate în surse inepuizabile (pentru acea perioadă) de materii prime, alimente, metale preţioase şi sclavi. Aceste teritorii guvernate şi controlate de reprezentanţi şi, respectiv, de trupe trimise din metropolele ocupanţilor s-au numit colonii sau, în cazul teritoriilor ocupate de Turcia medievală, paşalâcuri.

Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Turcia au ocupat şi guvernat în nume propriu întregi continente sau teritorii din America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa, Asia, Australia, Oceania şi Europa de Sud-Est, resursele extrase din aceste colonii reprezentând un factor important în avansul tehnologic si de civilizaţie înregistrat de Europa în faţa celorlalte continente. Principalii beneficiari ai acestor resurse erau suveranii imperiilor sau ţărilor colonizatoare împreună cu o mică clică de nobili şi afacerişti sub apanajul cărora s-au dezvoltat artele, ştiinţele şi, mai apoi, tehnologia industrială. Un caz special îl reprezintă Impreriul Rus, ale cărui teritorii ocupate nu s-au numit niciodată colonii deşi, exploatarea resurselor din aceste teritorii era similară cu ale celorlalte puteri colonizatoare. Motivul îl poate reprezenta campaniile exclusiv terestre in urma cărora ţarii şi împăraţii ruşi şi-au clădit imperiul,spre deosebire de capaniile preponderent navale care au stat la baza imperiilor coloniale create de puterile occidentale.

Au fost şi mari puteri care nu au participat la împărţirea planetei, fie pentru că au apărut mai târziu pe panoplia naţiunilor - cazul Statelor Unite şi Germaniei - fie au fost dezavantajate de lipsa de ieşire la mare şi, implicit, a unei flote care să le permită explorarea şi cucerirea unor teritorii îndepărtate - cazul imperiului Austro-Ungar.

Germania şi Austro-Ungaria au încercat, prin Primul Razboi Mondial, să-şi adjudece o parte din coloniile aflate în posesia adversarilor lor (Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii), în schimb, Statele Unite, ele însele pînă nu de mult o colonie şi promotoare a democraţiei şi libertăţilor individuale, s-au pronunţat şi au acţionat împotriva sistemului colonial.

Cele două conflagraţii mondiale ale secolului douăzeci, poziţiile divergente ale principalelor natiuni ale planetei privind colonialismul precum şi fenomenul ireversibil de emancipare a populaţiilor colonizate, au declanşat un puternic val de mişcări de eliberare din partea acestora, sistemul colonial prăbuşindu-se definitiv şi aproape total la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului douăzeci. Obţinerea independenţei statale ale fostelor colonii, retragerea administraţiei şi a trupelor de ocupaţie prin care s-a exercitat timp de secole dominarea colonială, nu a marcat însă şi oprirea exploatării acestor teritorii de foştii colonizatori.

Ameninţate cu pericolul de a pierde resursele la care au avut acces, fostele puteri coloniale au fost nevoite să elaboreze un nou sistem de exploatare a acestora, mai rafinat şi neoficial, care, formal, să respecte noul statut de ţări independente al fostelor colonii dar, în fapt, să asigure continuarea practicilor coloniale de rapt şi exploatare. Aşa a apărut neo-colonialismul care este definit ca o continuare a modelului economic de colonialism după ce teritoriul colonizat a dobândit formal independenţă politică.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, neocolonialismul a devenit principala forma prin care statele occidentale au continuat să exploateze noile state independente din Asia de Sud şi Sud Est, America Latină şi, mai ales, Africa.

În esenţă, neocolonialismul se manifestă prin folosirea de către fostul stat colonizator a structurilor administrative şi relaţiilor umane locale, create şi fidelizate în lunga perioadă de ocupaţie, cu scopul de a continua exploatarea resurselor fostelor colonii în mod neoficial, sub acoperirea activităţilor de comerţ, a programelor de "reconstrucţie şi dezvoltare" şi a relaţiilor economico-financiare stabilite cu noul stat independent.

Un analist al fenomenului neocolonialismului, Frantz Fenon, arată că principalul motor şi susţinător al neocolonialismului este mica burghezie locală, educată şi influenţată de capitalele coloniale. Dornică de prosperitate materială şi putere, această clasă mijlocie a trădat interesele generale ale popoarelor din care face parte, reprezentând o adevărată coloană a V-a menită să continue, în folosul foştilor stăpâni şi cel personal, aplicarea practicilor colonialiste din trecut, de exploatare şi devalizare a resurselor naţionale.

Urmare a influnţei metropolelor sub a căror lungă influenţă s-au aflat, clasa politică şi afaceriştii locali din noile state independente s-au format cu puţine excepţii aproape în exclusivitate din rândul colaboratorilor şi urmaşilor colaboratorilor coloniştilor. Această realitate a permis, şi permite în continuare, efectuarea cu succes de către Occident a unui transfer injust de resurse dinspre fostele colonii, fapt ce justifică în bună parte starea de subdezvoltare cronică în care acestea se află şi în ziua de azi.

La începutul anilor 80', o singură zonă de pe planetă se mai afla în afara intereselor rapace ale Vestului: cea ocupată de statele comuniste. Venirea la conducera URSS a lui Mihail Gorbaciov, la mijlocul anilor 80', a marcat începerea procesului de disoluţie a regimurilor comuniste şi o imensa oportunitate pentru Occident de a declanşa acapararea pieţelor de desfacere şi a resurselor acestor ţări.

În pregătirea cuceririi Europei de Est, Occidentul, împreună şi cu complictatea URSS, a trebuit să elaboreze şi să pună în aplicare un sistem-cadru funcţional şi, preferabil, verificat în timp pentru exploatarea însemnatelor noi surse de materi prime şi active, materiale şi umane, eliberate de sub tutela şi protecţia naţional-comunistă a regimurilor totalitare.

În ciuda faptului că, în afara provinciilor din spaţiul ex-sovietic, nici unul din statele comuniste din Europa Centrală şi de Est de la începutul anilor 90’ nu funcţionau după modele şi principii coloniale, sistemul ales a fost neocolonialismul, adaptat la condiţiile concrete existente în noile state "democratice" precum şi la noile cerinţe impuse de globalizare.

După modelul practicat în Africa, pentru a înăbuşi din faşă orice opoziţie comună din partea noilor state "libere" ce s-ar fi putut coagula împotriva agresiunii economico-financiară a Occidentului, s-a început cu desfiinţarea pieţei comune CAER şi cu fărâmiţarea, sau ameninţărea cu dezmembrarea, unor state.

După cum susţine un important teoretician al neocolonialismului, Kwame Nkrumah, cel mai important factor de perpetuare a neocolonialismului a fost "balkanizarea" continentului negru, proces în urma căruia Africa a fost ciopârţită în zeci de unităţi administrative, fapt ce a afectat serios capacitatea statelor africane de a promova interese comune, continentale. Cooperarea regională a fost astfel neglijată, zecile de noi state africane fiind obligate să-si concentreze eforturile pentru rezolvarea problemelor interne.

În plus, la stabilirea teritoriilor care să compună noile state independente nu s-a ţiunut cont de zonele ocupate de numeroasele grupări etnice şi tribale ce populau continentul, linearitatea geometrică, perfectă de multe ori, cu care foştii colonizatori au trasat noile graniţe, fiind dovada divizării artificiale a acestor populaţii fapt ce a generat tensiuni şi chiar conflicte interminabile bazate pe deiferende teritoriale.

A fost astfel grav afectată unitatea şi cooperarea africană, singurele în măsură să combată neocolonialismul şi practicile dezbinatoare ale acestuia.

Exemplul jugoslav, cehoslovac precum şi al fostei Uniuni Sovietice, sunt dovezi că modelul african a fost folosit şi în cazul unor state fost comuniste convinse sau obligate prin forţă să se atomizeze. Tot ameninţarea cu destrămarea teritorială stă la baza legendei care încearcă să justifice obedinenţa excesivă a puterilor post-decembriste din România în faţa tuturor solicitărilor occidentale.

Faptul că, în acest moment, colaborarea bilaterala sau regională dintre ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est este practic inexistentă (cu excepţia grupului de la Visegrad care reprezintă mai degrabă o reînviere a acordului din 1335 semnat în oraşul cu acelaşi nume şi mai puţin o iniţiativă originală modernă), demonstrează că tehnicile neocolonialiste, de tipul dezbină şi stăpâneşte, aplicate cu succes de Occident în Africa, America de Sud şi Asia de Sud (vezi India-Pachistan: o singură colonie în trecut, două ţări în conflict în prezent) s-au dovedit viabile şi pe meleagurile noastre.

În ceea ce priveşte crearea şi activarea, în fostele state comuniste, a unei coloane a V-a prin intermediul căreia să se aplice politicile neocolonialiste, după modelul african sau asiatic prezentat de Frantz Fenon, Occidentul a trebuit să ia în considerare faptul că nici una dintre aceste ţări nu era, la momentul căderii comunismului, o colonie, ci, cel mult, state aflate sub o influenţă neocolonială sovietică.

Din acest punct de vedere, în acest moment, statele fost comuniste se împart în două categorii. Prima este compusă din cele aflate, la momentul căderii sistemului, sub control sau/şi dominaţie directă sovietică. Este vorba de statele care formau fosta URSS şi acele state membre ale Tratatului de la Varşovia "beneficiare" de trupe sovietice dislocate pe teritoriul lor, adică aceleaşi state care au compus forţa militară de intervenţie în Cehoslovacia în 1968.

A doua categorie este formată numai din două ţări: Yugoslavia şi România, adică, singura ţară comunistă europeană nemembră a Tratatului de la Varşovia (Albania pro-chineză nu conta) şi singura ţară membră a tratatului de la Varşovia care ieşise aproape complet de sub influenţa Moscovei, ultimele trupe sovietice părăsind teritoriul României încă din iunie 1958.

Nu mi-am propus să analizez în detaliu crearea şi activarea Coloanei a V-a în statele ce formează prima categorie, ceea a ţărilor care se aflau la acel moment sub influenţă sovietică. Cu excepţia Poloniei şi Cehoslovaciei, unde schimbările de regim s-au bazat în principal pe o mişcare sindicală şi, respectiv, o societate civilă cu puternice conexiuni occidentale, bine organizate şi foarte influente pe plan local, în celelalte state prezenţa fizică a armatei şi consilierilor URSS, influenţa exercitată de aceştia şi de numeroşii lor colaboratori locali, a fost determinantă în a asigura căderea paşnică, fără vărsare de sînge, a acelor regimuri.

În ceea ce priveşte cazul Jugoslavia, acesta s-a dovedit, la fel ca şi Irakul în urmă cu opt ani şi, acum, Libia, un avertisment pentru statele care ar îndrăzni să se opună neocolonialismului, o demonstraţie a modului în care, sub pretextul instaurării democraţiei şi a drepturilor omului, un imens aparat propagandistic, mediatic şi militar exploatează existenţa unor tensiuni culturale, etnice şi religioase pentru destructurarea unui stat şi eliminarea, inclusiv fizică (vezi Sadam, Milosevich şi, rămâne de văzut, Gaddafi) a conducătorilor care refuză să-şi predea ţările, de bună voie, Occidentului.

Ţara noastră, România, reprezintă cel mai de succes exemplu neocolonial din Europa de Est, rezultatele înregistrate, aşa cum le ştim cu toţii, depăşind cu mult cele mai optimiste aşteptări ale colonizatorilor.

Succesul înregistrat de neocolonialismul modern în România obligă la o analiză amănunţită a modului cum s-a constituit, activat şi dezvoltat forţele interne care s-au pus în slujba neo-colonialismului occidental.


Staliniştii de ieri, capitaliştii de mâine


În decembrie 1989, România era o ţară liberă şi independentă, cu o industrie şi o agricultură aflate în urma celor occidentale dar suficient de avansate pentru a aborda domeni de vârf (ex: aeronautică, energie nucleară, electronică, petrochimie, producţia de armament şi tehnică de luptă, etc) şi suficient de competitivă la export că să achite integral, până în aprilie 1989, toată datoria externă contractată în anii 70’. În plus, la momentul decembrie 1989, România avea rezerve valutare şi creanţe de recuperat din Orientul Mijlociu şi Africa de peste 10 miliarde de dolari, precum şi importante resurse - minerale, energetice, agricole şi silvice - cele mai mari din Europa Centrală şi de Sud Est.

Accesul nediscriminatoriu, al întregii populaţii, la cultură, educaţie şi sistemul de asigurare a sănătăţii, coroborat cu o natalitatea ridicată, inexistenţa şomajului şi un învătământ tehnic şi medical - profesional, mediu şi superior - dezvoltat, au creat un popor român viguros, ingenios şi competitiv, fapt demonstrat în multe domenii de activitate şi unanim acceptat şi respectat de comunitatea internaţională.

Din păcate, în timpul regimului Ceauşescu, românii nu s-au bucurat pe deplin de roadele muncii lor, dimpotrivă. Pentru a-şi apăra independenţa şi suveranitatea de rapacitatea practicilor înrobitoare ale grupurilor şi instituţiilor financiare internaţionale, Ceauşescu renunţase complet să mai apeleze la credite externe, fără să renunţe, însă, la planurile îndrăzneţe de dezvoltare a industriei şi infrastructurii. Acest fapt a făcut ca plusvaloarea produsă de români să nu se mai întoarcă la ei ci să fie direcţionată, aproape în întregime, către proiecte şi programe ale căror beneficiari urmau să fie generaţiile viitoare şi mai puţin cea contemporană. Acest fapt a făcut ca lipsurile materiale şi privaţiunile să se accentueze spre sfârşitul anilor 80’, dând naştere unei dizidenţe, mai mult tăcute, la adresa în special a lui N. Ceauşescu.


De frica că poporul său, înfrigurat şi consumând zahăr pe cartelă, să nu cadă pradă seducţiei exercitate de opulenţa occidentală, Ceauşescu a declanşat o amplă acţiune de izolare a românilor de realităţile din vestul Europei şi America de Nord. Asfel, la o cenzură mediatică şi informaţională aproape totală s-a adăugat o restricţionare acerbă a contactelor românilor cu exteriorul, în special cu Occidentul: puţini români plecau în străinătate; şi mai puţini români învăţau sau se perfecţionau pe meleaguri străine.

Nu este scopul acestui eseu să analieze impactul profund negativ al acestei politici în rândul populaţiei din Româmia, dar lipsa de legături cu ţara noastră a reprezentat un impediment şi pentru forţele neocolonialiste care aveau nevoie de simpatizanţi ai ideologiei capitaliste ca să producă schimbarea de regim fără a risca ca o nouă putere instalată la Bucureşti să iasă de sub controlul lor şi să intre sub controlul unor forţe naţionaliste opuse ideologic capitalismului.

Ceauşescu reuşise să prevină apariţia unui Havel sau a unui Valesa şi să facă imposibilă crearea unei armate de tineri educaţi în Occident cum găsim acum în Tunisia sau Egipt. În schimb, a neglijat şi tolerat activitatea şi influenţa politică a unui nucleu de vechi activişti PCR şi/sau rude ale acestora, simpatizanţi şi colaboratori, în anii 40', 50' şi începutul anilor 60', ai ultimului imperiu sub a cărui exploatare s-a aflat România: UNIUNEA SOVIETICĂ, adică chiar una din superputerile al cărei conducător a declanşat căderea comunismului.

Neocolonialismul occidental, aliat acum cu cel rus, putea aplica din nou reţeta descrisă de Frantz Fenon, numai că aceasta coloană a V-a ar fi urmat să fie formată nu din simpatizanţi ai capitalismului, ci de un grup de talibani comunişti, educaţi şi controlaţi de foştii colonişti sovietici, încă influent în rândul eşaloanelor inferioare de conducere a PCR în ciuda efectivului redus după 20 de ani de amorţire.

În ciuda încompatibilităţii ideologice şi a efectivelor reduse, acest grup s-a dovedit singura forţă internă capabilă şi doritoare să declanşeze schimbarea în sensul dorit de SUA şi aliaţii lor Occidentali. Dorinţa de a accede la putere, precum şi capacitatea organizatorică şi de manipulare a maselor învăţată la universităţile şi academiile lui Stalin, au făcut din acest grup partenerul ideal pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În plus, obişnuinţa de a gîndi şi acţiona în spiritul Kominternist al anilor 40’-50', îi califica ca potenţiali promotori ai principiilor şi valorilor Globalizării şi integrării europene, mult mai eficienţi şi, cu siguranţă, mai docili decât persoane educate în perioada lui Ceauşescu ce s-ar fi putut virusa de propaganda naţionalistă promovată de acesta.

S-a ajuns ca, în mod paradoxal şi aparent nefiresc, forţele externe occidentale care au sprijinit căderea comunismului în România, fie că s-au numit SUA, Anglia sau Franţa, să colaboreze şi să se sprijine în acţiunile anticomuniste declanşate în România pe această structură talibană a PCR, asociată fundamentalismului comunist de tip stalinist, dusmanul declarat cel mai înverşunat al capitalismului. Este suficient să se analizeze discursurile, cuvântările şi cursurile politico-ideologice ţinute de membrii acestui grup în anii 50’ şi 60’, pentru a ne convinge de virulenţa câteodată extremă a atitudinii lor anticapitaliste din acea perioadă.
S-a demonstrat încă o dată că puterea corupe şi că puterea absolută (sau perspectiva obţinerii ei n.n.), corupe absolut.

Această trădare ideologică venită tocmai din partea celor care şi-au câştigat existentă şi carierele profesionale din impunerea comunismului, fie şi cu forţa, în rândul maselor, a fost prima din lungul şir de ironii care a marcat schimbarea regimului în România. Asfel, am asistat cum aceleaşi ţări occidentale - SUA, Anglia şi Franţa - care timp de un deceniu (1968-1978) l-au tratat cu toate onorurile pe antisovieticul Ceauşescu, au organizat şi pus în aplicare, împreună cu sovieticii şi agentura lor din România, căderea şi eliminarea fizică a acestuia, un deceniu mai târziu. A fost dovada cea mai puternică că ideologiile şi conceptele politice existente la sfârşitul mileniului doi, oricât de altruiste, morale şi umaniste ar părea, pălesc în faţa instinctlui primar de dominare, cucerire si exploatare a altor popoare.

Dominaţi de o ură viscerală împotriva regimului care le-a documentat trădarea şi activitatea filorusă, şi flămânzi după puterea de care au fost privaţi timp de 20 de ani dar pe care se considerau îndreptăţiţi să o deţină, acest grup de activişti de partid şi ofiţeri şcolarizaţi şi educaţi în URSS s-a dovedit mai util Occidentului decât cei mai înverşunaţi intelectuali pro-occidentali răsăriteni.

Modul în care acest grup şi acoliţii lui au cucerit şi şi-au consolidat puterea este unic în istoria omenirii înscriindu-se ca o capodoperă a manipulării şi conducerii maselor. Din acest motiv merită să-l analizăm.

Primele obiective pe care noua putere şi stăpânii ei din afară au fost nevoiţi să le realizeze imediat după căderea lui Ceauşescu au fost anihilarea totală a forţelor ce s-ar fi putut opune predării României intereselor străine precum şi protejarea, de un eventual oprobiu public, al membrilor PCR aflaţi în sfera de influenţă a noii conduceri, în special a celor din eşaloanele doi, trei şi patru, din rândul cărora urmau să fie selectaţi viitorii conducători ai noii administraţii.

Cea mai puternică opoziţie la adresa subjugării ţării noastre intereselor străine putea să vină numai de la serviciile de contrainformaţii, contraspionaj şi informaţii externe româneşti, singurele structuri care cunoşteau în mod nemijlocit acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre de Occident şi URSS, metodele şi mijloacele folosite de aceştia, în decursul anilor, împotriva României.

Datorită faptului că toate aceste structuri informative, ale căror atribuţii erau în principal apărarea statului român şi mai puţin a puterii politice comuniste, făceau parte din Departamentul Securităţii Statului, noua putere, cu susţinerea presei, a lansat, încă din timpul revoluţiei, acuzaţia că teroriştii erau membrii ai Securităţii. Culpabilizarea acestor structuri ca potenţiali teroristi a discreditat orice posibile informaţii pe care acestea le-ar fi putut furniza privind implicarea unor forţe străine şi a colaboratorilor lor interni în revoluţia română.

În plus, în ciuda lipsei oricărei dovezi care să-l încrimineze, atmosfera creată a permis şi justificat desfiinţărea întregului Departament al Securităţii Statului, inclusiv a direcţiilor de contrainformaţii şi contraspionaj. La reînfiinţărea lui sub numele de SRI, întregi unităţi dispăruseră împreună cu dosarele de urmărire informativă, cel mai notoriu caz fiind UM 110, adică exact unitatea de contraspionaj care avea în responsabilitate fostele ţări comuniste şi în care îşi aveau dosarele de urmărire membrii coloanei a V-a.

O altă manipulare care a avut ca scop justificarea epurării viitoarelor structuri de informaţii de profesioniştii patrioţi din timpul fostului regim, a fost alăturarea până la identificarea acestora cu torţionarii anilor 50’.

S-a demarat o campanie agresivă de discreditare a întregului aparat de securitate, prezentat ca un organ de represiune atroce care timp de 40 de ani a zdrobit dizidenţa ani-comunistă. Nu s-a făcut niciodată referire la rolul consilierilor şi politrucilor români şi sovietici care împânzeau şi chiar conduceau aparatul de securitate din acea perioadă, impunînd metodele şi mijloace KGB-ist staliniste celebre prin cruzimea lor.

Cât priveşte activitatea desfăşurată în perioada regimului Ceauşescu, Securitatea a fost prezentată , în integralitatea ei, ca principalul instrument de impunere şi susţinere a dictaturii. Nu s-a făcut nici o distincţie între activitaţile de contrainformaţii şi contraspionaj şi cea de poliţie politică, nu s-a prezentat nici un fapt pozitiv din activitatea fostei Securităţi, dimpotrivă, trădători români, dovediţi ca spioni ai unor puteri străine, au fost reabilitaţi şi transformaţi în eroi, vajnici dizidenţi împotriva lui Ceauşescu căzuţi victime ale poliţiei politice.

Toată această campanie de discreditare a Securităţii care a continuat şi după desfiinţarea acesteia, a făcut ca în primele luni după revoluţie, România să rămână fără nici un fel de apărare pe frontul invizibil al spionajului. A fost perioada în care principalele servicii de informaţii occidentale au zburdat nesupravegheate pe teritoriul României, realizînd capetele de pod necesare desăvârşirii cuceririi României.

Demonizarea fostei Securităţi a continuat pâna în zilele noastre şi a avut ca scop justificarea necesităţii epurarii tuturor ofiţerilor de contrainformaţii, contraspionaj şi de informaţii externe formaţi înainte de 1990 , diminuând capacitatea noastră de a contracara acţiunile politice, economico-financiare şi comerciale îndreptate împotriva României dinspre Occident. Faptul că în orice moment puteau fi eliminaţi pe motiv că au făcut parte din fosta Securitate, a diminuat mult capacitatea şi discernămintul acestora în culegerea şi exploatarea informaţiilor.

Epurarea din structurile de siguranţă naţională a profesioniştilor specializaţi pe spaţiile occidentale s-a efectuat concomitent cu eliminarea din preocupările serviciilor secrete române a ameninţărilor venite din Occident, fapt impus de integrarea noastră în structurile euro-atlantice în urma căreia inamicii de ieri s-au transformat în prietenii de azi.

Astfel, neocolonialiştii occidentali şi uneltele lor locale au realizat două deziderate importante: au făcut imposibilă orice activitate de identificare şi contracarare, prin mijloace şi metode specifice muncii de informaţii, a numeroaselor acţiuni ale intereselor occidentale îndreptate împotriva ţării noastre şi au concentrat activitatea acestor servicii pe terorismul internaţional şi alte pericole de sorginte răsăriteană, adică inamicii principali, de ieri, azi şi mâine ai serviciilor secrete occidentale.

Dar cea mai importantă acţiune de manipulare post-decembristă a fost folosirea demonizării Securităţii pe post de perdea de fum pentru ascunderea de ochii publicului a activităţilor de represiune politică desfăşurate de eşaloanele doi, trei şi patru ale Partidului Comunist Român, adică rezerva de cadre avută în vedere de noua putere pentru acapararea pârghiilor administrative şi crearea noii clase politice româneşti.

Astfel, poliţia politică de care este acuzată Securitatea, a fost prezentată de noua putere şi presa aservită acesteia ca o activitate concepută şi executată în exclusivitate de unităţile şi cadrele acestei instituţii, omiţindu-se să se precizeze că Departamentul Securităţii Statului era subordonat în totalitate Partidului Comunist Român, iar activităţile de poliţie politică desfăşurate de anumite direcţii şi servicii din cadrul DSS erau concepute, dirijate şi evaluate de Comitetul Central al PCR.

Nu Securitatea a determinat epurarea din armată şi din poziţiile de conducere ale administraţiei de stat a tuturor celor care aveau probleme la dosar, ci conducerea PCR care a ordonat această acţiune.

Astfel, conform instrucţiunilor Comitetului Central, cei ce aveau rude ce fuseseră membre ale partidelor politice istorice sau care au făcut parte din mişcarea legionară, rude care s-au opus colectivizării sau rude care au pactizat cu contrarevoluţia din Ungaria din 1956, alcătuiau lista neagră a celor cărora li se interzicea definitiv accesul la funcţii e conducere.

Nu Securitatea a dispus crearea unei imense baze de date care cuprindea pe toţi indezirabilii regimului şi nici criteriile în baza cărora un om era considerat o ameninţare la adresa statului român, ci PCR.

Nu Securitatea a dispus ca persoanele din această bază de date, sau care aveau rude ce erau cuprinse în această baă de date, să li se interzică accesul la poziţii de conducere în societate, ci Partidul Comunist Român.

Puţină lume ştie că, începând cu anul 1971, folosirea ca informator sau urmărirea informativă a unui membru PCR de către organele de securitate se făcea numai cu informarea şi acordul secretarilor PCR de sector, municipiu (cazul Bucureştiului), judeţ sau ai Comitetului Central, funcţie de poziţia pe care persoana în cauză o ocupa in eşaloanele PCR. Acest lucru este bine ştiut de mulţi membrii ai noii puteri, mai ales de cei care au ocupat funcţii de conducere a PCR la nivel local şi central şi care au fost de acord cu folosirea, de către Securitate,ca surse de informaţii sau cu urmărirea informativă a mii sau chiar zeci de mii de membrii de partid.

Nu se ştie unde sunt zecile sau sutele de registre secrete în care prim secretarii PCR şi-au notat numele membrilor de partid folosiţi sau urmăriţi de Securitate, cum au fost folosite aceste liste şi în folosul cui. Las la latitudinea cititorilor să ghiceasca dacă aceste registre au fost distruse sau dacă au fost folosite pentru fidelizarea şi înregimentarea viitorilor membrii ai clasei politice româneşti.

Cert este că noua putere, din dorinţa de a-şi proteja acoliţii, a reuşit să imaculeze eşaloanele inferioare ale PCR şi să arunce toată responsabilitatea poliţiei politice la care a fost supusă populaţia în sarcina organelor de securitate. Nu a fost acuzat călaul, ci sabia cu care işi ducea la îndeplinire execuţia, nu a fost acuzat tragătorul, ci pistolul cu care acesta î-şi execută victima.

Puţini români au avut curajul, până în acest moment, să prezinte, chiar şi succint, realitatea despre serviciile secrete din perioada comunistă precum şi modul cum noua putere s-a folosit de viciile acestei structuri pentru a o compromite în integralitatea ei. Am făcut-o eu, acum, din dorinţa de a reabilita zecile de mii de ofiţeri de informaţii, contrainformaţii şi agenţi ai acestora care au avut grijă, până în 1989, să apere România şi poporul român de agresiunile externe, dar care au fost sacrificaţi intenţionat de noua putere pentru a uşura cucerirea României de neocolonialismul occidental.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un apărător al activităţilor de poliţie politică, indiferent de tipul de regim politico-economic care desfăşoară asemenea activităţi: comunist, capitalist sau fundamentalist religios. Am avut posibilitatea să observ în mod direct, nemijlocit, cum se manifestă poliţia politică în toate aceste trei sisteme, şi pot spune că toate au scopul de a salfgarda interesel si poziţiile unei minorităţi conducătoare în detrimentul majorităţii conduse. De aceea sufăr enorm la gândul zecilor de mii de români dotaţi şi capabili care, în ultimele două decenii ale regimului Ceauşescu, datorită dizidenţei lor faţă de regimul Ceauşescu, sau a problemelor de natură politică ale rudelor lor, le fusese interzis definitiv accesul in poziţii cheie ale societăţii româneşti.

În acest context, îi dezavuez pe toţi ofiţerii de securitate care, la adăpostul obligativităţii de a respecta ordinele, i-au introdus în baza de date (prin averizări, atenţionări, etc) pe românii care nu mai suportau constrângerile si lipsurile generate de regimul comunist, condamnându-i definitiv pe urmaşii acestora la mediocritate sau dizidenţă. Tuturor acestora le doresc sa aibă tăria da a-si face, individual, un proces de conştiinţă pentru a putea să traverseze apusul vieţiilor cu inima împăcată.

Dar, au fost şi mulţi, foarte mulţi ofiteri de securitate care, în ciuda presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi pe linie de comandă şi de partid, au refuzat să-şi nenorocească semenii şi pe familiile acestora pe motive de dizidenţă politică sau rude necorespunzătoare. Acesti necunoscuţi, care şi-au apărat ţara dar au refuzat să-şi condamne concetăţenii pe considerente politice, merită aprecierile şi mulţumirile noastre.

Încheind aici mica mea dizertaţie despre serviciile secrete comuniste, trebuie să subliniez că distrugerea structurilor de apărare informativă ale României şi imacularea eşaloanelor inferioare ale PCR nu au fost suficiente pentru consolidarea pozitiilor noii puteri. Construirea unui stat capitalist cu cadre comuniste şi predarea lui la cheie intereselor neocolonialiste occidentale, a necesitat crearea unui mecansim socio-politic şi economic ingenios prin care activiştii stalinişti, rudele şi apropiaţii lor care au preluat puterea în 1989, să se cloneze la nivelul întregii societăţi, astfel ca, după 20 de ani, ADN-ul antinaţional al acestora să fie omniprezent şi activ în toate structurile societăţii.

Acest mecanism, pe care l-am denumit binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ, a fost iniţiat şi promovat de noua putere încă din primele zile de după revoluţie, cu scopul imediat de a-şi consolida rândurile prin identificarea şi recrutarea de noi membri, urmând ca ulterior, prin acelaşi mecanism, să asigure fidelizarea şi controlul acestora.

Supuşi acestui mecanism mulţi dintre colaboratorii structurilor represive politice şi militare ale fostului regim, a căror activitate putea fi documentată şi demonstrată, au acceptat să colaboreze cu noua putere, fiind principalii actori cu ajutorul cărora s-a jefuit România.

Preferând mita în locul desconspirării şi înbogăţirea rapidă în locul oprobiului public, aceştia s-au transformat în uneltele perfecte pe care noua putere le-a folosit pentru devalizarea României. Ulterior, acelaşi mecanism a fost folosit şI la racolarea unor persoane fără legături cu regimul comunist, dar cunoscute ca infractori şi posesori de abilităţi şi calităţi utile pentru derularea de activităţi economico-financiare ilegale.


Nu ştiu dacă acest binom, CORUPŢIE-ŞANTAJ a fost inspirat din tehnici de inspiraţie KGB-istă ce promovau recrutarea de agenţi pe bază de dovezi compromiţătoare, sau copiază mafia italiană cu deosebirea că ŞANTAJUL este înlocuit acolo cu OMERTA. Cert este că mii de informaţii şi dosare privind activităţi de corupţie ce s-au perindat prin birourile tuturor preşedinţilor de partid şi de stat, miniştrilor, secretarilor de stat, procurorilor, judecătorilor şi directorilor de servicii secrete, nu au fost instrumentate, exploatate şi finalizate în spiritul apărării patrimoniului şi intereselor naţionale, ci s-au trecut prin malaxorul CORUPŢIE-ŞANTAJ generâd pârghii noi de înavuţire şi consolidare a Puterii.

În loc să umple puşcăriile, corupţii şi corupătorii români, CORUPŢIA ROMÂNEASCĂ, s-a constituit în rezerva de cadre a Puterii din România, a clasei politice româneşti, pepiniera marilor îmbogăţiţi din afaceri cu statul, incubatorul de clonare pentru obţinerea viitoarelor generaţii de politicieni şi afacerişti români care să asigure continuitatea căpuşării acestei ţări.

După douăzeci de ani, a şantaja, a corupe şi a te lăsa corupt, au devenit singurele metode de succes viabile pentru a prospera material şi a accede la putere. Exemplele de reuşită profesională şi materială obţinute exclusiv prin mijloace cinstite de oameni de afaceri şi profesionişti români sunt prea puţine pentru a susţine contrariu: sunt doar excepţii care întăresc regula. Ar fi nevoie de o analiză distinctă pentru a evidenţia şi evalua, în toată maleficitatea sa, efectele dezastroase induse de acest mecanism în societatea românească în care corupţia a ajuns în stadiu de metastază, pervertind total orice criteriu de apreciere şi promovare pe bază de performanţă şi afectând şi cele mai minore structuri administrative.

Important pentru scopul acestui eseu este că, în acest moment, toată clasa politică românescă, toate cele trei puteri ale statului şi toţi marii oameni de afaceri care s-au înbogăţit derulând contracte cu Statul Român sunt, în marea lor majoritate, clonele imorale şi antinaţionale ale grupului stalinist care a preluat puterea în urmă cu mai bine de 20 de ani, produse de binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ.

În ciuda criticilor constante şi deseori virulente la adresa corupţiei din ţara noastră, Occidentul a folosit şi incurajat tacit acest fenomen, in vederea şantajării clasei politice şi a Puterii din România, existînd chiar indicii că promotorii intereselor occidentale au folosit şi ei mecanismul CORUPŢIE -ŞANTAJ pentru a-şi subordona puterea din România.

Dominînd şi controlând întreg sistemul bancar internaţional precum şi serviciile de informaţii occidentale, elitele mondiale ştiu cu exactitate unde şi în favoarea cărui politician român, rude, firme sau prieteni ai acestuia sunt depuse zecile sau sutele de miliarde de dolari furaţi din România. Numai un naiv poate să creadă că instrumentele cu care au fost corupţi oficialii români, mita şi comisioanele confidenţiale transferate în băncile internaţionale - de multe ori chiar de reprezentanţi sau interpuşi ai unor firme occidentale - nu sunt cunoscute de elita financiar-bancară. Acesta este unul dintre motivele principale ale obedienţei totale, necondiţionate şi trădătoare pe care întreaga clasă politică o manifestă în faţa intereselor străine.

Şantajaţi direct sau voalat cu expunerea publică a beneficiilor obţinute urmare a actelor de corupţie în care au fost angrenaţi, reprezentanţii puterii postdecembriste din România au executat întocmai şi la timp toate ordinele venite din Occident, oricât de înjositoare şi înrobitoare erau acestea pentru poporul român. Privatizările şi concesionările oneroase, achiziţiile supraevaluate şi acordurile dezavantajoase încheiate cu Occidentul sunt urmarea firescă a subordonării totale, prin CORUPŢIE şi ŞANTAJ, a puterii din România.

În concluzie, putem spune că neocolonizarea reuşită a României de către grupuri de interese occidentale s-a realizat cu sprijinul şi concursul nemijlocit al nucleului stalinist al P.C.R. care, dupa ce a preluat puterea în 1989, a compromis, în vederea destructurării, serviciile de informatii ale fostului regim şi a creat, din rândul esaloanelor inferioare de conducere ale PCR, o putere politico-economică antinaţională. Pentru consolidarea şi fidelizarea acestei noi puteri s-a aplicat în formă continuată un mecanism socio-economic de pervertire şi culpabilizare, capabil să se autogenereze şi auto-protejeze, numit CORUPŢIE - ŞANTAJ.

O analiză atentă a neocolonizării României arată că efectele acesteia au depăşit cu mult obiectivele îndeobşte urmărite de colonizatori: acapararea resurselor, activelor, a sistemului financiar bancar, a producţiei industriale şi agro-alimentare, în general a economiei ţării respective.

În România neocolonizarea, spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste, a fost însoţită de afectarea gravă, în sensul deprecierii şi destructurării, a tuturor domeniilor de activitate din societate, inclusiv educaţia, sănătatea, sistemul de asigurări sociale, sistemul legislativ, activitatea de impunere şi colectare a taxelor şi impozitelor, siguranţa cetăţeanului, şi multe altele.

Se pune întrebarea: oare tot Occidentul este devină pentru picajul înregistrat de aceste domenii?, sau nivelul periculos pe care riscă să îl atingă dezastrul românesc este urmarea firească a unei structuri morale precare a elitelor româneşti din toate timpurile coroborate cu naivitatea şi creduluitatea excesive ale poporului român.

Occidentul sau poporul român este de vină pentru situaţia din România? sau caracteristicile psiho-comportamentale şi morale ale poporului român s-au dovedit a fi un teren foarte fertil pentru desfăşurarea acţiunilor occidentale de acaparare a ţării.

Pentru a răspunde la această întrebare nu este suficientă analiza dinamicii societăţii româneşti postdecembriste. Este obligatoriu să prezentăm şi să analizăm şi obiectivele elitei occidentale, a mijloacelor şi metodelor de atingere a acestor obiective aplicate în România şi în alte ţări planificate să fie neo-colonizate.

Este necesar să analizăm ce înseamnă şi cum trebuie înţeles neocolonialismul în mileniul trei, precum şi cum sunt afectate popoarele planetei de fenomenul globalizării şi religia acestuia, neoliberalismul.

Dar despre acest subiect vom vorbi în partea a doua a acestui eseu, după sărbători. Până atunci, lectură plăcută şi Un Paşte Fericit!

Falimentul clasei politice româneşti anunţă trezirea politică a poporului român

Clasa politică din România a intrat în faliment.

După douăzeci de ani în care au mimat pluripartitismul şi alternanţa la putere, aceiaşi actori care au preluat puterea in 1989 şi clonele lor mai tinere au epuizat toate combinaţiile posibile de guvernare, prezentându-se în faţa naţiunii române cu un bilanţ catastrofal şi zero speranţe că vor mai putea redresa România pe un trend ascendent.

Recentul scandal generat de modul cum s-a adoptat Legea Pensiilor în Camera Deputaţilor, a dezvelit poporului român un tablou sinistru ce ne înfăţisează cum principalele partide din România, dincolo de acuzele şi criticile acerbe pe care şi le aruncă în public, îşi satisfac unele altora dorinţele într-un alcov al cupidităţilor şi duplicităţilor perverse, unde interesele alegătorilor sunt negociate ca pe centură, o centură a prostituţiei politice atât de cunoscută şi, se pare, frecventată de mai marii noştri.

Trădarea practicată şi justificată ca o abilitate necesară, goliciunea ideologică, incompetenţa şi suficienţa ridicată la rang de autoritate s-au combinat în mod nefericit cu lipsa de onoare, grobianismul şi viciile prezentate drept virtuţi, rezultând un grup infracţional denumit generic "clasa politică românescă", responsabil de toate "realizările" acestor douăzeci de ani de capitalism original.

Această revelaţie năucitoare pentru unii, dar ştiută de mult de iniţiaţi, a survenit în momentul în care mai marii României, cu o popularitatea în picaj, lipsiţi de soluţii şi măcinaţi de lupte intestine, încearcă cu disperare să-şi menţină legitimitatea de clasă conducătoare, utilizând în acest scop toate mijloacele de dezinformare şi manipulare aflate în dotarea politicianului, în rândul cărora banii şi audio-vizualul ocupă un rol central.

Având ca scop comun nedeclarat salvarea de la faliment al establishment-ului politic românesc, televiziuni aservite unora sau altora dintre partide, dar toate loiale aceluiaşi sistem politico economic care a facilitat atât înavuţirea rapidă a patronilor lor cât şi declinul românesc, au iniţiat adevărăte campanii de promovare a unor politicieni şi partide politice ca soluţii de redresare economica a României şi salvare morală a mediului politic.

După o perioadă de câteva luni în care am asistat la scoaterea treptată din scenă a marilor baroni şi combinatori politici, a "greiilor" partidelor, cei care şi-au atras antipatia publicului prin averi considerabile şi vacanţe costisitoare, asistăm aproape zilnic la apariţia pe sticlă şi pe blogosferă a tot felul de dizidenţi care, fie simulează o atitudine de opoziţie şi frondă în propriul partid, fie formează noi partide cu scopul de a fi percepuţi de electoratul român ca o "imaculată concepţie" politică, o alternativă viabilă la politicienii compromişi asociaţi dezastrului naţional şi o dovadă că clasa politică românească se poate reforma din interior.

Folosindu-se de cel mai important aliat al său, presa audio-vizuală, puterea încearcă să mistifice esenţa acestor indivizi, făcîndu-ne să uităm sau să nu observăm că, tineri s-au mai puţin tineri, aceştia sunt politicieni versaţi, unii dintre ei obisnuiţi să migreze pe la mai toate partidele parlamentare româneşti unde si-au câştigat notorietatea şi poziţiile după ce au trecut teste grele de loialitate faţă de conducerile corupte ale acestora.

Pentru a evita orice posibilă contestare majoră din partea populaţiei, se pare că puterea a decis să controleze şi acel electorat ce ar putea fi ademenit de zonele extreme ale spectrului politic, contribuind din umbră, după reţeta înfiinţării unui partid populist în deceniul trecut, la crearea unui nou paritid de dreapta din care să nu facă parte nici un membru al actualei clase politice. Şi atunci, ca şi acum, liderul avea notorietate şi probleme cu justiţia, singura diferenţă fiind aceea că atunci liderul era proprietarul uni ziar iar acum deţine un post tv.

Îşi vor da oare românii seama că această clasă politică coruptă mincinoasă şi falimentară, încearcă - încă odată şi pentru a câta oară - să le manipuleze şi controloze opţiunile politice, cu scopul exclusiv de a-şi menţine puterea, privilegiile şi influenţa în societate? Sau, la următoarele alegeri, lipsiţi de alterative viabile, mânaţi de sărăcie, incultură şi nevoia de speranţă, vor ceda din nou în faţa kilogramului de zahăr şi ulei primit în găletuşe vopsite în culorile celor care le-au furat trecutul, prezentul şi viitorul ?

Oare se vor ivi în rândul societăţii civile şi intelectualităţii româneşti acele personalităţi decise să înlocuiască complet şi fără compromisuri actuala clasă politică cu o forţă competentă şi de largă reprezentare socială şi naţională, doritoare şi capabilă de sacrificii pentru salvarea acestei ţări? Sau vom continua să vedem minţile strălucite ale acestui popor cum se prostituează pe o bursă, funcţie sau o sticlă de vodca în schimbul complicităţii cu un grup de interese imoral, inuman şi antinaţional?

Oare vom fi capabili să ne adunăm energiile şi resursele, atâtea câte ne-au mai rămas, pentru a reseta viitorul acestei naţiuni către progres şi dezvoltare, sau vom continua să cădem până la punctul în care incompetenţa, bolile morale şi trupeşti, incultura şi corupţia devenite cronice se vor combina cu lipsa autoritatăţii instituţiilor statului formând un cocktail exploziv ce va arunca naţiunea în haos?

Doresc să cred că procesul de schimbare s-a declanşat, în ultima perioadă semnalele pe care le înregistrez arătându-mi că românii sunt din ce în ce mai conştienţi de ce li se întâmplă, din ce cauză şi ce-i aşteptă în viitor, într-un cuvânt: POPULAŢIA ROMÂNIEI SE TREZEŞTE POLITIC.

Este sufcient să-i asculţi pe demonstrantii de săptămâna trecută, să navighezi pe blogo-sferă, să citeşti forumurile diferitelor publicaţii sau să discuţi cu vecinul de palier ca să-ţi dai seama că românii obişnuiţi încep să analizeze evoluţiile din ultimii douăzeci de ani, în cauzalitatea şi interdependenţa lor.

Demonstraţiile din aceste săptămâni, diversitatea socio-profesională a participanţilor precum şi consistenţa mesajelor transmise, demonstrează, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, că agenda publică nu mai este trasată de clasa politică şi servanţii ei, ci de populaţie.

Românii încep să înţeleagă că pluralismul politic, ideologic şi alternanţa la putere au fost marile minciuni în spatele cărora clasa politică născută în 1989 şi-a camuflat complicităţile şi culpabilităţile, lăsindu-ne să credem că în orice moment avem opţiunea schimbării unei conduceri cu o alta, membră a aceluiaş grup. Abia acum, cei mai mulţi dintre noi am înţeles că toate schimbările au fost în zadar nu pentru că nu am stiut să alegem ci pentru simplul motiv ca nu am avut de unde să alegem, toate opţiunile fiind doar faţete diferite ale aceleiaşi oligarhii care a folosit toate mijloacele si metodele – legislative, administrative si mediatice – pentru a descuraja şi preveni pătrunderea pe scena politică românească a unor forţe promotoare şi apărătoare a adevăratelor interese naţionale.

Românii au început să înţeleagă că certurile şi culpabilizările reciproce dintre politicieni, atât de popularizate de canalele media şi de tribuna Parlamentului, nu promovează alternative viabile pentru preluarea puterii în stat, ci doar falşi combatanţi care, dincolo de platourilor unde se consumă confruntările, sunt profund uniţi de interese economice şi privilegii comune, stabilind împreună scenarii şi concepând legi şi ordonanţe menite să le întărească puterea şi influenţa în societate.

Românii au început să recunoască în comportamentul clasei politice autohtone, comportamentul specific haitei de lupi, ai cărei membrii se luptă pentru ciolan dar nu se omoară niciodată, conştienţi fiind că numai uniţi îşi pot apăra cu succes teritoriul şi doborâ prada, în cazul nostru România şi poporul român.

Românii au început să înţeleagă că întreaga clasă politică este controlată din umbră de interese străine transfrontaliere, iar politicienii propulsaţi de aceste cercuri în funcţii de conducere în stat, reprezintă cu prioritate aceste interese şi mai puţin sau de loc interesele naţionale.

Românii au început să înţeleagă că tipul de capitalism neo-liberal, promovat de clasa politică în aceşti douăzeci de ani, a avut ca scop subordonarea politico-economică, financiară şi militară a ţării noastre unor interese străine, precum şi transferul, la preţuri modice sau pe gratis, de resurse şi active performante, către companii occidentale.

Românii au început să înţeleagă că bumul economic înregistrat până către sfârşitul lui 2008 a fost o minciună, şi că facilitarea de către băncile străine din România a accesului lor la bani a avut ca unic scop să creeze, pe termen scurt, o piaţă de desfacere importantă pentru produsele occidentale, iar pe termen lung indatorarea peste posibilităţile de rambursare a populaţiei şi a statului Român, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta.

Mai pe scurt, Românii îşi dau seama că timp de douăzeci de ani au fost manipulaţi şi minţiţi de o clasă politică antinaţională şi coruptă, profund unită şi complice, al cărei unic obiectiv a fost acapararea şi consolidarea puterii în stat cu scopul de a acumula rapid averi imense, chiar dacă preţul pentru atingerea acestui obiectiv a fost tradarea intereselor generaţiilor actuale şi viitoare de români.

Din păcate, simpla trezire politică a poporului român, deşi necesară, nu este suficientă pentru declanşarea revirimentului. Dinamică în crestere a evenimentelor economice, financiare şi militare ce se derulează în această perioadă pe scena internaţională, influenţa lor asupra României precum şi vulnerabilităţile din ce în ce mai numeroase şi mai cronice ale societăţii noastre, impun ca acest proces să se realizeze rapid, o trezire prea lentă riscând să ne aducă în punctul în care singura evoluţie posibilă să fie o explozie populară cu consecinţe dramatice în planul salfgardării libertăţilor cetăţeneşti, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale. În cadrul acestui proces însă, ne confruntăm cu un adversar redutabil, uşor de identificat, care este chiar victima acestei treziri populare: clasa politică şi servanţii ei.

Trezirea politică a românilor nu este deloc limitată la teritoriul României, dimpotrivă, ea s-a făcut simţită încă de la începutul acestui nou mileniu în aproape toate colţurile lumii, în special în rândul economiilor emergente din Asia şi America Latină, iar inamicul ei este acelaşi: clasa politică în simbioză cu elitele locale aflate în plin proces de globalizare.

Urmare a importantelor salturi tehnologice înregistrate în ultimii ani, în special în domeniul transmiterii informaţiei, s-au accelerat sistemele de comunicare în masă şi s-a facilitat accesul la orice informaţie oriunde şi de oriunde în lume, oamenii devenind capabili să comunice instantaneu unii cu alţii. Pentru prima data în istorie cetăţenii planetei pot să ia la cunostinţă, aproape în timp real, de orice eveniment economic, social, politic sau militar de pe glob. În acelaşi timp, pot transmite şi primii analize şi opinii diverse din orice colţ al lumii, fiind în măsură să adere, în conştiinţă şi acţiune, la curente de gândire care le confirmă şi le întăresc convingerile. Cu ajutorul internetului, oamenii pot devenii solidari unii cu alţii fără să se cunoască, liantul fiind convingerile si părerile similare asupra unor teme de interes, inclusive politice. Populaţia globului se trezeşte şi devine activă politic.

Prima personalitate care a studiat şi prezentat acest fenomen este Zbigniew Brzezinski, politolog, fost secretar de stat american în era Carter, membru marcant in diverse organizaţii internaţionale, membru fondator al Comisiei Trilaterale, promotor şi strateg important al intereselor şi acţiunilor elitei mondiale.

Asfel, în articolul "Provocari majore de politică externă pentru viitorul preşedinte al Statelor Unite" publicat în 2009, Brzezinski prezintă "trezirea politică globală" ca "o evoluţie transformatoare reală pe scena globală" arătând că, citez,"Pentru prima data în istorie, aproape toată omenirea este activată politic, conştientă politic şi interactivă politic. Mai exista numai câteva mici enclave situate în cele mai izolate colţuri ale lumii care nu sunt alerte politic şi angajate în agitaţia şi mişcările politice atit de răspândite astăzi în lume. Activismul politic global ce a rezultat, generează o accentuare a luptei pentru câştigarea demnităţii personale, respectului cultural şi oportunităţilor economice într-o lume speriată dureros de memoria unor secole de dominaţie colonială şi imperială străine".

Principala ţintă şi, în acelaşi timp inamic al “trezirii politice globale” este, citez, “grupul transnational al elitelor format din oameni de afaceri, finanţişti, înalţi funcţionari şi oameni de stat, savanţi şi profesionişti din diverse domenii ale căror legături depăşesc graniţele naţionale, ale căror perspective nu se circumscriu tradiţiilor naţionale şi ale căror obiective sunt mai mult funcţionale decât naţionale”.

Brzezinski avertizează ca “internaţionalizarea din ce în ce mai accentuată a elitelor poate crea o prăpastie între ele şi masele activate politic al căror nativism ar putea acţiona împotriva acestor elite cosmopolite”.


Tot Brzezinski oferă şi soluţia pentru contracararea “trezirii politice globale” şi anume apariţia graduală a unei societăţi controlate şi direcţionate către o revoluţie tehnotronică, societate care va fi dominată de o elită a cărei putere politică se va sprijinii pe deţinerea unui know-how stiinţific superior. Nestingherită de restrictiile impuse de valorile liberale tradiţionale, această elită nu va ezită să folosească, pentru atingerea propiilor obiective politice, cele mai noi tehnici moderne pentru influenţarea comportamentului maselor şi ţinerea societăţii sub o strictă supraveghere şi control.”

În aceste condiţii, spune Brzezinski, acţiunile maselor care ar trebui sa ameninţe interesele elitelor vor fi exploatate în interesul acestora., citez: “Crize sociale persistente, apariţia unor personalităţi carismatice şi exploatarea mass mediei pentru obţinerea încrederii publicului vor reprezenta punctele de plecare în transformarea societăţii într-una foarte supraveghata şi controlată.”

Înaintea lui Brzezinski, primul care a subliniat importanţa manipulării maselor pentru controlul acestora a fost, cu ani în urmă, Edward Bernays, părintele propagandei si a relaţiilor publice care, în lucrarea de referinţă “Propaganda”, publicată în 1928, spunea, citez:” Aceia care manipulează în mod constient şi inteligent obiceiurile şi opiniile maselor reprezintă un element important în democraţie (n.n.-sic)… Aceia care manipulează mecanismele nevăzute ale societăţii reprezintă un guvern invizibil care este adevărata putere conducătoare în ţara noastra (n.n. – Statele Unite) …. În aproape fiecare acţiune din viaţa noastră zilnică, fie că are loc în sfera politicului sau în afaceri, în comportamentul nostru social sau în gândirea noastră etică, suntem dominaţi de un număr relative mic de personae… care înţeleg procesele mentale şi modelele sociale ale maselor…Ei sunt sforarii care controlează mintea publicului”.

Concluzionând, putem spune că, la nivelul întregii planete, asistăm la desfăşurarea concomitentă a două procese majore aflate în directă confruntare. Primul, este trezirea politică a marii majorităţi a populaţiei globului aflată în căutarea propriei demnităţi şi a unei împărţiri mai echitabile a plusvalorii create. Al doilea, este controlul şi manipularea din ce în ce mai eficiente şi sofisticate, exercitate asupra maselor de elitele şi clasa politică mondială, al cărei obiectiv este prezervarea şi întărirea poziţiilor economice, financiare, politice şi militare dobândite în ultima sută de ani.

Ambele procese sunt facilitate de "Revoluţia tehnologică" care a pus la dispoziţia tuturor locuitorilor planetei cel mai rapid mijloc de comunicare şi informare - internetul - iar la dispoziţia exclusivă a elitelor, tehnologii exotice de manipulare, urmărire şi control al maselor, în cadrul cărora genetica, biometrica, eugenica modernă (controlul natalităţii) şi psiho-sociologia ocupă un rol important.

Actuala criză financiară globală a determinat accelerarea trezirii politice globale, proces ce a impus elitei internaţionale intensificarea supravegheriii, manipulării şi controlului maselor.

Polarizarea accentuată a săraciei şi bogăţiei pe glob, agresarea continuă, până la suprimare, a clasei de mijloc prin indatorarea şi, implicit, aservirea ei perpetuă, folosirea banilor publici pentru salvarea marilor bănci de investiţii - principalele vinovate de declanşarea crizei - şi instituirea unor severe programe de austeritate bugetară ce scad dramatic nivelului de trai a oamenilor obişnuiţi, sunt numai câteva dintre efectele crizei financiare care determină mari mase de oameni de pe toate continentele să pună la îndoială viabilitatea sistemului politico-economic dominant – capitalismul – şi sinceritatea cu care elita mondială şi simbiotul ei – clasa politică – acţionează pentru binele general.

Concomitent cu trezirea politică globală a maselor şi ca reacţie la aceasta, elita mondială şi-a intensificat acţiunile de coagulare transfrontalieră şi coordonare a acţiunilor de supraveghere, manipulare şi control al maselor. Având la dispoziţie toate cele patru puteri ale statului – executivă, legislativă şi judecătorească plus, şi mai ales, presa scrisă şi audio-vizuală - aceste grupuri elitiste foloseste din ce în ce mai intens şi concertat cuceririle ştiinţifice aflate exclusiv în posesia lor, pentru menţinere status-quo-ului şi stoparea emancipării politice a populaţiei planetei.

Ca parte a comunităţii internaţionale, România este din plin dominată de acţiunea şi evoluţia conflictuală a acestor două procese a căror manifestare este pe zi ce trece mai intensă datorită situaţiei economico-financiare deosebit de grea şi falimentului clasei politce.

Lipsă unei alternative politice constructive - total independentă de clasa politică a ultimelor două decenii - care să propună şi să urmărească un plan de redresare coerent şi subordonat în integralitatea sa intereselor naţionale, riscâ să arunce confruntarea, dint-un plan al acuzaţiilor şi dezbaterilor de idei, într-unul dominat de violenţă, disoluţie şi haos, evoluţie ce va fi imediat speculată de putere - după scenariul propus de Brzezinski - pentru a justifica intensificarea supravegherii şi controlului populaţiei, limitarea libertăţilor cetăţeneşti şi chiar instaurarea unei dictaturi ce se va vrea “luminată”.

Pentru a evita acest deznodământ, este nevoie ca trezirea politică a românilor să se producă cât mai rapid, în special în rândul intelectualilor patrioţi capabili să formuleze şi să transmită în rândul maselor mesaje de deşteptare si responsabilizare politică, în jurul cărora să se nască ideologii, lideri şi grupări capabile să preia conducerea destinelor acestei ţări în direcţia asigurării unei prosperităţi reale şi de durată pentru toţi românii.

Poate că pentru unii, această abordare pare utopică şi idealistă dar, într-o ţară în care clasa politică este în realitate un singur partid cu mai multe faţete - doctrinele nemaireprezentând de mult repere de diferenţiere reală a partidelor ce o compun - iar societatea civilă este total aservită politicienilor, construcţia unei alternative politice viabile şi nealterate trebuie să pornească de jos, de la aspiraţiile şi nevoile reale ale oamenilor treziţi - din somnul consumerismului nejustificat şi al belşugului pe datorie - într-o realitate dominată de lipsuri şi imposibilitatea de a se dezvolta şi progresa.

Pentru cei dintre dumneavoastră care vreţi să deveniţi promotori ai acestei treziri politice naţionale vă supun atenţiei un decalog care, dacă îl veţi urma, vă va asigura libertatea, independenţa şi limpezimea mentală atât de necesare pentru îndeplinirea acestei misiuni atât de dificile.

1. Evitaţi să vă împrumutaţi de la bănci sau de la orice altă instituţie de credit. Una dintre principalele cauze a slăbirii mişcării sindicale pe plan internaţional şi suprimarea treptată a unor drepturi de care beneficiau muncitorimea şi clasa de mijloc, este îndatorarea excesivă a acestora al cărei efect este creşterea dependenţei de locul de muncă şi, implicit, scăderea capacităţi de negociere cu patronatele şi puterea. Cu cât aveţi mai multe credite de rambursat, cu atât sunteţi mai prinşi în plasa datoriilor şi mai incapabili de a formula şi exprima critici la adresa sistemului.

2. Investiţi numai în strictul necesar şi învăţaţi-vă familia să facă acelaşi lucru. Cauza principală a îndatorării excesive este consumerismul exacerbat ce s-a inoculat şi răspândit în rândul maselor prin publicitate agresivă şi mimetism. Aşă cum un patron de fabrică inteligent investeşte prioritar în mijloace de producţie moderne şi mai puţin în obiecte de inventar, aşa si voi trebuie să învestiţi în primul rând în educaţia voastră şi a copiilor voştri, şi mai puţin în bunuri de larg consum.

3. Consumaţi cât mai mult produse indigene şi mai puţin produse din import. Aprovizionaţi-vă pe cat posibil direct de la producători sau reţelele proprii de distribuţie ale acestora şi mai puţin de la super sau hipermarket-uri. Pentru a se declanşa revirimentul, economia românească va trebui să se reseteze cu accent pe satisfacerea nevoilor pieţei de desfacere româneşti cu produse locale concomitent cu creşterea exporturilor. Cumpărând produse alimentare direct de la un producător agricol cunoscut, sprijinim micii producători, plătim mai puţin, consumăm produse ecologice şi descurajăm importurile şi evaziunea fiscală generată de acestea. Acest sistem se practică şi în alte ţări europene, (ex: Franţa) unde asociaţii de cumpărători urbani au încheiat contracte de achiziţie produse agricole şi alimentare cu asociaţii de mici producători agricoli din zona rurală. În plus, veţi avea posibilitatea să treziti politic si pe locuitorii de la sate, care, din păcate, au fost, de-a lungul timpului, atât de mult şi de uşor manipulaţi de clasa politică.

4. Diversificaţivă sursele de informare şi trataţi cu prudenţă şi neîncredere principalele canale media autohtone şi străine. Peste tot în lume prinipalele canale de ştiri şi presa scrisă a fost preluată sau a intrat sub influenţa elitei internaţionale şi clasei politice care le folosesc pentru manipularea maselor. Nu vă lăsaţi nici un moment păcăliţi de falsele semnale de independenţă editorială şi solidaritate cu interesele populaţiei cu care aceste canale încearcă să vă câştige încrederea. Ele au fost, sunt şi vor fi întotdeauna în slujba marilor interese ale puterii. Creaţi-vă abilitatea de a decela adevărul din analiza mai multor informaţii privind acelaşi eveniment, şi învăţaţi să deosebiţi informaţia pură de comentarii partizane.

5. Nu vă înscrieţi în nici unul din partidele ce formează acum clasa politică. Nu simpatizaţi şi nu participaţi la acţiuni organizate de acestea, indiferent de promisiunile ce vi se vor face. Orice afilere cu aceste grupări vă vor compromite capacitatea şi dreptul moral de a avansa, în viitor, opinii critice la adresa acestora.

6. Folosiţi fiecare contact personal nou pentru a vă face cunoscute convingerile şi temerile privind actuala clasă politică. Activitatea de trezire politică a populaţiei nu va fi niciodată popularizată de canalele media aservite puterii, singurele mijloace pe care le avem la dispoziţie fiind contactul personal şi internetul.

7. Acordaţi o atenţie specială şi încrederea Dvs. tinerilor, de a căror conştiinţă şi capacitate de acţiune depinde viitorul nostru şi al urmaşilor noştri. Înţelegeţi-le nevoile şi aspiraţiile şi învăţaţi-i să-şi ceară drepturile de cetăţeni şi moştenitori ai acestei ţări. Nu încurajaţi plecarea lor din ţară, aşa cum îi îndeamnă unii politicieni a căror intenţie nedeclarată este de a-i îndepărta pe potenţialii organizatori şi participanţi a unor viitoare manifestări contestatare. Îndemnaţi¬-â să rămână în ţară, să înveţe, să se pregătească şi să lupte pentru drepturile şi bogăţiile ce le-au fost lăsate moştenire de înaintaşii lor.

8. Folosiţi internetul, atât căt va mai fi liber, pentru a vă face cunoscute opiniile şi convingerile. Fiţi conştienţi de faptul că în viitorul nu foarte îndepărtat, lumea nu va fi condusă de lideri ale căror idei sunt îmbrăţişate de masele de susţinători, ci de idei şi convingeri împărtăşite de mase de oameni; idei şi convingeri care î-şi aleg singure liderii dintre cei mai fervenţi şi altruişti dintre susţinători.

9. Întâlniţi-va cu cei ce vă împărtăşesc opiniile şi convingerile, analizaţi-le, dezvoltaţi-le şi înobilaţi-le şi fiţi pregătiţi ca să intraţi sub controlul şi supravegherea puterii, imediat ce veţi deveni vizibili şi potenţial periculoşi. Să nu vă fie frică. Dacă opiniile şi convingerile voastre sunt sincere, dacă întreaga voastra activitate de trezire politică a semenilor voştri va fi dominată de altruism şi urmărirea prioritară a interesului public, veţi fi feriţi de orice acţiuni provocatoare şi distructive.

10. Fiţi în permanenţă conştienţi că în acest mileniu umanitatea are nevoie de o nouă organizare politico economică - necunoscută în acest moment - care să fie străină de conceptele şi trăsăturile ce au falimentat sau compromis celelalte sisteme, inclusiv capitalismul şi comunismul. Debarasaţi-vă de paradigmele şi dogmele prin intermediul cărora suntem controlaţi - clase sociale, democraţie, economie de piaţă, primatul societăţii de consum, etc - şi fiţi pregătiţi să primiţi sau chiar să descoperiţi idei noi, menite să ne scoată din criza cu care ne confruntăm.

Vă urez succes şi aştept cu interes comentariile voastre.

Va urez la toti, Un Paste Fericit!

Va multumesc tuturor celor care ati avut rabdare sa cititi acest eseu, si va multumesc si pentru comentarii. Este un eseu cam lung dar fiecare pasaj reprezinta o veriga in lantul logic al analizei, deci trebuia sa fie expus. O rugaminte am la voi toti: sa incercati sa popularizati acest blog in special in randul persoanelor care credeti ca mai simt ceva pentru Romaia si poporul roman, care mai vor un viitor romanesc plin de sperante pentru ei si urmasii lor. In acelasi timp, as fi foarte bucuros daca veti citi si eseul "Cui ii mai pasa de Romania si poporul roman?". Este un eseu important care incearca sa definesca patriotismul de care toti romanii ar trebui sa dea dovada in aceste vremuri extrem de grele pentru Romania. Nimeni nu va putea schimba ceva in tara noastra daca nu va urmarii, cu toata convingerea, dincolo de interesul lui personal si interesul colectiv al tuturor romanilor. Astept comentariile dvs. si la acest eseu.Din motive pe care nu le cunosc, un comentariu pe care l-am aprobat pentru publicare si care ne invita la schimbari de adrese e-mail pentru a ne intalni, nu a aparut pe blog. Il rog pe autorul lui sa-l trimita din nou. Un Paste Fericit! si sa nu ne pierdem speranta in renasterea Romaniei atata timp cat mai exista persoane care doresc din tot sufletul acest lucru.

Singura soluţie de ieşire din criză: scoaterea României la mezat - a ceea ce a mai rămas din ea

Dedicaţie: Dedic acest eseu fiului meu mai mic, Cosmin Cristian, care astăzi, 10 Martie 2010, împlineşte frumoasa vârstă de 20 de ani, precum şi tuturor tinerilor din România care s-au născut după 1989. Le urez la toţi multă sănatate şi multă fericire şi îi rog să ne ierte, pe mine şi pe părinţii lor, pentru comoditatea, indiferenţa şi laşitatea cu care am permis distrugerea României.



Iniţial, am avut în intenţie să scriu un eseu despre ciza din România după alegeri, dar, atunci, am considerat ca fiind nepotrivit să umbresc, cu gânduri şi concluzii pesimiste, bucuria şi optimismul ce ne sunt aduse în suflet de sărbătorile Crăciunului. La un moment dat, renunţasem chiar să-l mai scriu, dar bâlbâielile şi inconsecvenţa cu care, în ultimele două luni, Puterea şi cea mai mare parte a presei au analizat şi tratat criza din România m-au făcut să mă răzgândesc. Frizând raţionalul şi aflaţi în lipsă de soluţii, reprezentanţi ai Puterii, fie ei blonde şi vocale reprezentante ale guvernului, purtatorul de cuvânt al BNR sau chiar preşedintele ţării, au înlocuit anunţurile de ieşire certă din criză de la sfârşitul anului trecut, cu îndemnuri la optimism, gândire pozitivă şi invocare a Divinităţii.

Acest mélange grotesc de certitudine cu soluţii mistice şi energi pozitive, la care s-au adăugat un buget pe 2010 lipsit de coerenţă şi rezultatele economice slabe, mult sub aşteptări, cu care s-a încheiat trim IV 2009 şi ianuarie 2010, a fost surclasat, în ierarhia motivelor ce m-au decis să scriu acest eseu, de un anunţ halucinant făcut vineri 5 martie 2010 de preşedintele ţării: România s-ar putea să apeleze la un nou împrumut de la FMI la sfârşitul acestui an.

Tot acestui anunţ, venit de la cea mai informată autoritate a statului român, i se datorează şi titlul eseului care, poate, nu ar fi fost atât de pesimist dacă n-ar fi fost precedat de o solicitare adresată Greciei, pe 3 martie a.c., de un parlamentar german, prin care acesta îi cerea vecinei noastre vânzarea insulelor pentru plata datoriei externe.

Anunţul Preşedintelui României şi solicitarea adresată Greciei de parlamentarul creştin-democrat german, D-ul Josef Schlarmann, ne sugerează că România s-ar putea afunda şi mai mult în datorii, iar dacă va intra în incapacitate de plată extrernă, creditorii îşi vor recupera banii scoţându-ne activele la masa credală, ca în orice faliment. În acest context, traseul periculos de asemănător pe care Grecia şi România l-au parcurs în ultimii ani, precum şi similitudinile şi asemănările existente în acest moment între economiile şi condiţiile socio-economice ale celor două state, ne obligă pe toţi românii care mai simţim un dram de responsabilitate faţă de viitorul acestei ţări să analizăm lucid şansele noastre de redresare, să găsim răspunsuri la întrebările: dacă şi cum va ieşi România din criză, cât de mari vor fi costurile şi cu ce implicaţii asupra viitorului poporului Român.

Din aceste considerente, eseul de astăzi este destinat, în primul rând, acelor români care încă mai cred ca fac parte dintr-un popor milenar şi nu dintr-o populaţie întâmplător locatară a spaţiului carpato-danubian-pontic, dar şi acelor cetăţeni români care, conştient sau din culpă, prin acţiune sau lipsă de reacţiune, sunt coautori la marasmul românesc.


*

* *

Evoluţiile unui fenomen, în cazul de faţă criza economico-fianciară actuală din România, nu pot fi prognozate corect fără o identificare precisă atât a condiţiilor locale existente la momentul declanşării acestuia cât şi a efectelor interferării acestor condiţii cu situaţii şi evoluţii externe. În acelaş timp, este obligatoriu ca analiza să ia în considerare cauzele externe şi interne care au dus la crearea acestor condiţii, cu accent pe obiectivele urmărite de Occident în România după 1990 şi acţiunile desfăşurate pentru atingerea acestor obiective.

Sprijinirea, după unii chiar determinarea, de către Occident a cădererii regimurilor comuniste din Europa de Est, a avut ca pricipale obiective strategice cucerirea economică şi crearea de pârghii şi mecanisme de influenţare, determinare, într-un cuvânt, de subordonare a politicilor acestor ţări pe termen mediu şi lung.

La momentul 1990, Occidentul se afla în pragul unei crize de supraproducţie, iar câştigarea unei pieţe de desfacere de aproape 500 milioane de oameni, cât locuiau în fostele ţări comuniste central şi est europene plus Rusia, era un debuşeu important şi un pas obligatoriu pentru acapararea economiilor din zonă.

Pentru cucerirea economiilor est-europene şi exploatarea la maximum a acestei pieţe enorme nu era suficientă simpla motivaţie spre consum acumulată de o populaţie care timp de peste 40 de ani a tânjit după opulenţa şi luxul occidental; mai trebuiau realizate câteva obiective tactice: 1. Eliberarea pieţei de produsele autohtone prin scăderea drastică a producţiei interne, 2. Diminuarea exportului pe pieţele vestice realizat de producătorii cu capital autohton din aceste ţări, concomitent cu trecerea în proprietatea concernelor occidentale a utilităţilor publice, resurselor minerale, băncilor şi unităţilor productive cu un grad ridicat de competitivitate pe pieţele internaţionale şi, 3. Majorarea nivelului cererii de pe pieţele interne, prin acordarea de împrumuturi masive populaţiei şi statului cu efect direct în creşterea puterii de cumpărarte a populaţiei şi a cheltuielilor bugetare cu scopul de a genera o creştere semnificativă a importurilor de produse occidentale.

Prin îndatorarea masivă a populaţiei şi statului, pe lăngă acapararea pieţelor de desfacere şi a economiilor est-europene, urmau să se creeze şi pârghiile de subordonare politică. Astfel, în condiţiile desfiinţării CAER şi al Tratatului de la Varşovia, pe lângă presiunile diplomatice şi militare (vezi exemplul dat prin dezmembrarea Jugoslaviei în urma unor conflicte armate), Occidentul a acţionat pentru subordonarea fostelor state comuniste şi prin metode de constrângere şi presiune financiar-economică, obiectivul fixat pe termen mediu şi lung fiind îndatorarea populaţiei şi guvernelor acestor ţări concomitent cu restrângera posibilităţilor de rambursare sănătoasă a acestor datorii.

Pentru a fi acceptate de populaţie, toate acţiunile menite să ducă la realizarea acestor obiective trebuiau să beneficieze pe plan intern de o pace socială stabilă.

În România, ca şi în celelalte ţari ex-comuniste, agentul ideologic prin intermediul căruia Occidentul şi-a promovat interesele a fost neolioberalismul promovat de Şcoala de la Chicago prin exponentul său de marcă, economistul Milton Friedman, al cărui model economic a fost îmbrăţişat cu frenezie de cei mai marcanţi lideri occidentali de la sfârşitul secolului trecut, Preşedintele SUA Ronald Reagan şi Primul Ministru britanic Margaret Thatcher. La momentul respectiv, nimeni nu ne-a explicat rezultatele dezastroase înregistrate după aplicarea acestui sistem în Chile şi nici nu a putut anticipa cum neoliberalismul a putut genera fiascoul argentinian din 2001, căderea economiilor ţărilor baltice din ultimii ani şi criza economică glogală pe care o traversăm în prezent.

Sub stindardul "piaţa reglează totul deci nu mai avem nevoie de participări şi implicări ale statului în economie", s-a trecut frenetic la o acţiune puternică de dezindustrializare a Rominiei, de privatizare către firme occidentale a sistemului bancar, a utilităţilor publice şi a resurselor naturale. În condiţiile scăderii dramatice a ofertei interne de produse, banii obţinuţi din privatizări s-au folosit la creşterea consumului de mărfuri de import atât prin achiziţii la bugetul de stat dar şi prin creşterea nejustificată a numărului persoanelor şi veniturilor din sectorul public. O altă destinaţie a acestor bani, dar îndreptată tot spre creşterea consumului, au fost cele 12 sau 24 de salarii compensatorii şi pensiile celor pensionaţi înainte de termen în urma desfiinţării a mii de întreprinderi precum şi în urma reducerii, cu mai mult de jumătate, a efectivelor cadrelor militare active.

Având în vedere că banii obţinuţi din privatizări nu au fost aproape de loc folosiţi pentru dezvoltarea producţiei interne de bunuri, servicii şi a întreprin zătorilor privaţi şi, cu atât mai puţin, pentru reconversia profesională a persoanelor disponibilizate, se poate afirma fără a greşi că toate guvernele din ultimii 20 de ani au realizat prin dezindustrializarea ţării şi transformarea potenţialilor şomeri în pensionari şi angajaţi la stat, trei obiective: o creştere economică importantă prin creşterea consumului, în special de produse si bunuri din Occident, menţinerea unei rate scăzute a şomajului şi, implicit, obţinerea şi menţinerea păcii sociale de care Occidentul şi colaboratorii săi aflaţi la putere în România aveau atât de mare nevoie.

Aceste "realizări" au generat următoarele dezechilibre greu de surmontat: 1. Creşterea dependenţei României de importul de produse, cu efectecte negative constante asupra balanţei de plăţi externe şi a contului curent; 2. Deprofesionalizarea populaţiei în domenii industriale generatoare de plus-valoare (în special construcţii de maşini dar şi industria chimică, uşoară şi a materialelor de construcţii), ce a avut ca efect şi scăderea gradului de atractivitate a României pentru potenţiali investitori industriali străini; 3. Absenţa programelor strategice de dezvoltare sectoriale şi o infrastuctură înapoiată datorită canalizării fondurilor obţinute din privatizări şi împrumuturi exclusiv către consum; 4. Creşterea greu sustenabilă, aşa cum s-a văzut ulterior, a cheltuielilor bugetare: achiziţii materiale, salarii şi pensii.


Odată cu încheirea procesului de privatizare, trecerea în totalitate (cu excepţia CEC) a băncilor comerciale în proprietatea unor entităţi financiare occidentale şi aderarea la structurile euro-atlantice, NATO şi UE ( cu asumarea obligaţiilor şi restricţiilor eonomice, financiare şi militare de rigoare), s-a trecut la următoarea fază in acţiunea de cucerire a României: îndatorarea populaţiei şi a statului Român.

Amintind de sistemul sub-prime-ului american, prin care s-au acordat credite inclusiv persoanelor care nu indeplineau punctajele prudenţiale necesare, băncile străine din România au inventat creditul cu buletinul, prin care orice cetăţean putea accesa un credit de consum printr-o simplă cerere. Faptul că dobânzile erau enorme (25-30%) nu a contat pentru românul care s-a văzut brusc capabil să-şi îndeplinească imediat cele mai îndepărtate şi imposibile vise. S-a declanşat o frenetică perioadă de achiziţii de bunuri de larg consum, facilitată şi de lipsa unui sistem centralizat la nivel naţional de stabilire a gradului total de îndatorare a fiecărui cetăţean în parte, mulţi români care au angajat credite la mai multe bănci totalizănd datorii mult peste posibilităţile lor de rambursare. Bancherii ştiau asta dar nu le păsa, fiecare credit acordat fiind înregistrat ca activ generator de profit ce se repatria în ţările de origine s-au le unmflau ştatele de plată cu bonusuri şi salarii enorme. Aşa cum şi-a dorit Occidentul, ca şi în cazul ţărilor baltice şi Greciei, a crescut substanţial consumul, în special a consumului de bunuri de import care, după încheierea procesului de demolare a industriei româneşti, reprezenta 80% din totalul produselor de pe piaţă.

Creşterea accentuată a consumului a convenit şi Guvernelor României care au colectat mai mult TVA, accize şi impozite pe venit şi/sau profit, bani ce NU au fost direcţionaţi spre investiţii şi dezvoltare ci tot spre consum, fie prin creşterea cheltuielilor materiale alocate prin bugete, fie prin menţinerea unui sector bugetar supradimensionat şi remunerat excesiv prin salarii, bonusuri, suplimente, stimulente, prime, e.t.c., mult peste ceea ce ar fi fost justificat de nivelul productivităţii muncii prestate.

Nimeni nu a luat în seamă că o creştere excesivă a importurilor dezechilibrează grav balanţa comercială şi, implicit, cea de cont curent, ambele generând presiuni asupra rezervelor valutare ale BNR şi afectând stabilitatea monedei naţionale. Nimeni nu a luat în seamă faptul că banii împrumutaţi de la băncile mamă din Occident de către fiicele lor din România, pentru a credita populaţia şi firmele din România, au dublat datoria externă a ţării (băncile - fiice fiind persoane juridice române) cu acelaş efect ameninţător asupra stabilităţii financiare. Nimeni nu a luat în seamă creşterea exagerată, după modelul american, a domeniului financiar bancar în detrimentul economiei reale, cea producătoare şi exportatoare de bunuri şi servicii şi singura generatoare de plusvaloare şi creştere economică sustenabilă.

Nimeni nu a observat că declaşarea crizei a găsit în România o bombă bugetară deja amorsată al cărei exploziv era un coctail de realităţi economico-sociale interdependente şi complementare în acelaş timp. Astfel, România avea la acel moment cea mai scăzută medie a vârstei pensionarilor în plată din UE (aproximativ 55 ani), era singura ţară din UE în care numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al persoanelor angajate (adică cei care contrinbuie la fondurile de asigurări sociale), şi era singura ţară din UE în care venitul mediu în sectorul bugetar era mai mare decât cel obţinut în sectorul privat (şi nu cu 2-3% ci cu peste 30%). Nimeni nu a observat că România avea la începutul crizei unul dintre cele mai stufoase sectoare bugetare din Europa, dispunând de un număr de bugetari apoximativ egal cu cel al Poloniei care însă are o populaţie de două ori mai mare ca cea a României.

Într-un cuvânt, nici unul dintre responsabilii, partide politice şi personalităţi, care s-au perindat la conducerea României, nu vrea să admită că la momentul declanşării crizei internaţionale, România se afla deja într-o criză economică, financiară şi socială de proporţii, ale cărei simptome erau mascate de un consum ridicat, bazat în cea mai mare parte pe împrumuturile externe masive angajate de populaţie şi firme. România era deja la reanimare, dar nu ştia asta pentru că Puterea avea grijă să includă în perfuzie, pe lângă sânge şi glucoză, şi halucinogene: cel mai mare ritm de creştere economică din Europa, ţară membră cu drepturi depline a UE şi NATO, jucător important la Marea Neagră, etc, etc.

Şi a venit criza financiară internaţională. Ca urmare a măsurilor de protejare şi sprijinire a propriilor pieţe şi producători adoptate de statele din zona euro, exportul României a scăzut, la fel ca şi investiţiile străine în România şi sumele în valută trimise în ţară de muncitorii români din străinătate.

Creditul a devenit din ce în ce mai rar şi mai greu de obţinut, lejeritatea şi eludarea măsurilor prudenţiale cu care fusese-ră, până nu de mult, acordate fiind uitate şi înlocuite cu condiţii draconice, foarte greu de îndeplinit de majoritatea aplicanţilor, persoane fizice sau juridice.

S-au declanşat o serie de efecte de tip domino: a scăzut drastic consumul, în special pe piaţa imobiliară şi cea a bunurilor de lungă folsinţă (auto, electronice, electrocasnice, etc). Implicit a scăzut importul şi activităţile legate de aceste sectoare (construcţii & materiale de construcţii, import, distribuţie, retail, etc) fapt ce a generat o creştere semnificativă a şomajului in sectorul privat.

Scăderea consumului şi creşterea şomajului din sectorul privat, au redus substanţial încasările bugetare şi, implicit, capacitatea statului de a plăti pensii şi salarii precum şi cea de a face achiziţii materiale şi investiţii. S-ar fi impus o scădere drastică a cheltuielilor din sectorul bugetar, dar asta ar fi însemnat o contracţie si mai mare a consumului şi implicit a exporturilor Occidentului în România. Toată lumea ar fi pierdut. Bugetarii ar fi fost afectaţi de somaj si venituri mai mici, guvernanţii ar fi avut la dispoziţie mai puţine fonduri pe care să le căpuşeze prin contracte oneroase de achiziţii si investiţii, iar Occidentul, pe lângă pierderile suferite de bănci din reducerea activităţii de creditare, şi-ar fi văzut şi mai mult diminuată piaţa din România.

Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, la orizont a apărut şi ameninţarea fatidică a grupurilor fianciar-bancare internaţionale care, pentru a-şi stabiliza şi consolida poziţiile afectate de criză şi-au manifestat intenţia de retragere a fondurilor din ţările emergente, inclusiv din România.

Pentru ţara noastră, gravele dezechilibre acumulate în ultimii 20 de ani ar fi făcut ca o repatriere masivă a fondurilor deţinute de băncile occidentale să prăbuşească economia, moneda naţională şi implicit nivelul de trai al populaţie, cu implicaţii sociale deosebit de grave.

Occidentul ştia acest lucru şi a exploatat precaritatea situaţiei din România pentru a declanşa ultimul atac menit să ne subjuge definitiv pe termen mediu şi lung. În mod ironic, acest atac convine tutor părţilor mai sus menţionate - bugetari, guvernanţi, bănci şi corporaţii occidentale-costul fiind însă aservirea României pe termen lung.

Asfel, începând cu anul 2009, asistăm la derularea următorului aranjament financiar al cărui scop era continuarea exploatarii la maxim, chiar în condiţii de criză, a pieţei de desfacere româneşti, financiare şi de bunuri, concomitent cu asigurarea păcii sociale şi a bunăstării guvernanţilor români şi clientelei lor politice: Dacă vreţi să nu ne retragem banii din România, împrumutaţi-vă masiv de la noi şi folosiţi aceşti bani exclusiv pentru consum şi nici de cum pentru sprijinirea activităţilor antreprenoriale, investiţii în infrastructură sau programe de dezvoltare. În plus, nu care cumva să depreciaţi moneda naţională până când băncile şi firmele noastre din România nu î-şi vor fi repatriat profiturile şi rambursat împrumuturile angajate tot la noi.

Aşa cum am explicat pe larg în ultimul eseu publicat în noiembrie 2009, “Statul Român: Executorul prin care corpraţiile şi băncile occidentale spoliază România şi generaţiile viitoare de români”, pentru a menţine un consum ridicat de produse din import, Puterea a amânat nepermis de mult, în interesul şi cu complicitatea Occidentului, reformele din sistemul bugetar, finanţind deficitul bugetar cu împrumutul de la FMI şi de pe piaţa internă, adică tot de la băncile occidentale. În acest fel, dorind să menţină o putere de cumpărare ridicată a populaţiei dar fără să-şi mai assume riscul de nerambjursare existent în cazul creditelor individuale acordate cetăţenilor, Occidentul a impus statului român împrumutul de la FMI precum şi sarabanda imprumuturilor de pe piaţa internă concomitent cu acceptarea tacită a unor cheltuieli bugetare, achiziţii materiale, salarii şi pensii ridicate. Practic, fie că suntem persoane fizice sau juridice bugetare, angajaţi la stat, pensionari sau instituţii ale statului, am primit bani de Occident, prin intermediul statului, ca să cumpărăm tot produsele occidentale, urmând ca Statul Român să plătească împrumuturile PLUS DOBÂNZILE AFERENTE din taxele şi impozitele colectate de la toată populaţia României, mulţi ani de acum încolo.

Referitor la moneda naţională, trebuie spus că menţinerea la un nivel scăzut al cursului leu/euro nu este în avantajul, şi cu atât mai puţin meritul, României, aşa cum eronat se susţine de către guvernanţi şi diverşi analişti aflaţi în slujba Puterii, ci o condiţie impusă tacit, neoficial, de un Occident care nu doreşte scumpirea produselor pe care le exportă în România şi nici creşterea competitivităţi, pe piaţa indigenă şi la export, a produselor româneşti, efecte ce s-ar produce în urma unei devalorizări a leului. În plus, o creştere a cursului leu/euro ar face şi mai dificilă încasarea, de către băncile străine din România, a ratelor creditelor angajate de polpulaţie în monedă europeană, ale căror rambursări deja înregistrează restanţe de peste 2 miliarde de euro. O scădere masivă a capacităţii de rambursare a creditelor din partea populaţiei, ar obliga băncile să adopte politici de reeşalonare şi reducere a dobânzilor şi comisioanelor cu efecte negative semnificative asupra profitului operaţional.

Trebuie să se ştie că nici unei bănci nu-i convine să aibă clienţi care nu-şi pot rambursa creditele, mai ales când preţul activelor depuse ca garanţii este în scădere şi o eventuală executare şi valorificare a acestor garanţii s-ar face la preţuri mult inferioare celor din evaluarea de la momentul acordării creditului, ceea ce ar cauza pierderi majore băncilor.

Un alt avantaj pe care Occidentul îl are în acest moment prin menţinerea unui curs leu/euro scăzut, îl reprezintă costul redus cu care băncile şi firmele străine din România îşi convertesc în euro lichidităţile deţinute în lei, pentru a rambursa, către societăţile mamă, împrumuturile angajate înainte de declanşarea crizei pentru activitatea de creditare şi aprovizionare a pieţei româneşti.

În finalul acestei scurte dizertaţii asupra cursului de schimb, mai trebuie subliniat că, acum, multe ţari, dependente de importurile in Occident, ar dori să li se permită să-şi deprecieze moneda naţională pentru a se relansa economic, iar altele, mari exportatoare de produse în Occident, sunt supuse de ani de zile presiunilor UE şi SUA care le cere să-şi întărească moneda naţională. Astfel ţări ca Grecia, Portugalia sau chiar Spania ar dori să nu se mai afle in zona euro şi să revină la fostele lor monede naţionale. Prin devalorizarea acestora, şi-ar putea relansa producţia şi piaţa internă concomitent cu o reducere a importurilor şi o creştere a exporturilor. La celălalt capăt al lumii, China rezistă eroic, de ani buni, la presiunile UE şi în special SUA, care îi cer să-şi aprecieze moneda naţională, yoan-ul, pentru a echilibra balanţele comerciale excedentare în present în favoarea Chinei.

De luni de zile asist siderat la mirarea afişată de o serie de analişti şi comentatori care nu-şi explică indulgenţa cu care FMI accepta nerespectarea flagrantă, din partea României, a obligaţiilor asumate în acordul de împrumut. Sper că analiza de mai sus oferă explicaţia aşteptată: adevăratul motiv pentru care FMI-ul acceptă încălcarea evidentă din partea României a acordului de împrumut, este punerea în practică a intereselor Occidentului de menţinere pe piaţa românească a unei cereri şi capacităţi de absorbţie ridicate pentru produsele vestice, obţinerea de profituri financiare insemnate pe termen mediu şi lung prin dobânzile încasate, precum şi subordonarea politiciă, economică şi militară ce ar rezulta din presiunea sub care s-ar afla Statul Român ca urmare a dificultăţilor ce vor fi întâmpinate în rambursarea acestor credite pe măsura ce quantumul total al acestora va creşte.

Tot acesta este şi motivul pentru care presedintele României, în anunţul de vineri, nu şi-a pus nici un moment problema dacă vom mai putea să obţinem împrumuturi, deşi datoria externă a României a crescut în numai un an, 2009, cu 60%, de la 50 miliarde euro la 80 miliarde euro. Orice creditor împrumută bani doar dacă are certitudinea rambursării acestora, plus dobânda aferentă, iar FMI, Banca Mondială, UE, SUA şi marile bănci occidentale ştiu, la fel cum ştie şi preşedintele nostru, că România va fi în măsură să plătească datorii mult mai mari decât cele angajate până în acest moment. Cum vor fi plătite aceste datorii şi cum vor afecta aceste rambursări România pe termen mediu şi lung?

Istoria secolului XX consemnează următoarele forme de rambursare a împrumuturilor externe: 1. Rambursarea integrala a sumelor împrumutate plus dobânzile aferente din sume obţinute din excedente comerciale extene (cazul împrumuturilor contractate de România comunistă condusă de Ceausescu).
2. Ştergerea datoriei externe ca recompensă pentru concesii şi/sau servicii deosebite, în plan politic, economic şi militar, făcute de ţara debitoare direct creditorilor sau statelor care controlau creditorii (cazul datoriei de 30 miliarde dolari a Poloniei din anii 80').
3. Cedarea directă, sau mascată prin contracte de concesionare umilitoare pentru debitor, a unor resurse şi active în contul datoriei (cazurile Mexic, Brazilia, Argentina).
4. Orice combinaţie de două, sau toate trei, dintre variantele de mai sus. Să le abordăm pe rând iar pentru a nu lungi prea mult analiza, să plecăm de la premiza că România nu va intra pre curând în zona euro.

Condiţia ca România să fie vreodată în măsură să-şi achite cu bani împrumuturile angajate, este să înregistreze constant, pe o perioadă de timp semnificativă, o creştere economică accentuată, dublată de o balanţă comercială excedentară (să exportăm mai mult decât importăm), singura care ar permite o creştere sănătoasă a rezervelor valutare. O alta soluţie complementară şi, într-un fel, interdependentă cu o creştere economică sănătoasă, este creşterea semnificativă a investiţiilor străine concomitent cu crearea unui mediu de afaceri prietenos şi predictibil, care să incurajeze reinvestirea, tot în România, a profiturilor obţinute. Mai pe scurt ar trebuie să folosim banii pe care îi împrumutăm acum la sprijinirea mediului de afaceri, stimularea pieţei şi a producţiei româneşti de bunuri, încurajarea exporturilor şi elaborarea unui cadru legislativ predictibil si atractiv pentru investitorii străini.

Din păcate, până în acest moment, nici un euro din cele treizeci de miliarde împrumutate în 2009 nu au ajuns în ceste domenii, împrumuturile fiind folosite aproape în exclusivitate pentru consum. Nici pe viitor guvernanţii nostri nu par înclinaţi către măsuri de redresare economică, ei fiind în continuare preocupaţi, aşa cum s-au angajat în faţa Occidentului, să menţină consumul de mărfuri din import la un nivel cât se poate de ridicat.

Un exemplu, mai puţin cunoscut, de dezinteres manifestat de guvernanţii noştri pentru redresarea economiei româneşti, este totala neadaptare a politicilor şi bugetelor de stat pe 2010 la "Strategia UE 2020", document succesor al Strategiei de la Lisabona, care îşi propune să asigure prosperitatea cetăţenilor europeni prin inovare şi o utilizare mai bună a resurselor, acţiune în cadrul căreia cunoaşterea şi educaţia reprezintă componente principale. În România, tocmai cercetarea şi educaţia sunt cele mai vitregite domenii de activitate, "beneficiind" de cele mai mici bugete şi cele mai mari reduceri de personal. Este adevărat că această Strategie este in proces de consultare, documentul de lucru al comisiei de redactare fiind emis în noiembrie 2009, dar direcţiile principale vor fi menţinute şi în documentul final, fapt ce ar fi justificat o adaptare, încă de acum, a politicilor şi bugetului României la aceste direcţii.

Concluzia: România nu va fi în măsură să-şi achite cu bani împrumuturile angaîate la FMI şi la alte instituţii financiare internaţionale. Dependenţa din ce în ce mai mare de importuri, productivitatea scăzută şi slaba producţie internă de mărfuri, deprofesionalizarea populaţiei cauzată de un sistem de educaţie şi formare profesională aflat într-un declin evident, lipsa de politici de sprijinire a întreprinzătorilor şi investitorilor deopotrivă români şi străini sunt numai căteva dintre cauzele care susţin această afirmaţie.

In aceste condiţii, pentru achitarea imprumuturilor externe, ne-au mai rămas la dispoziţie, doar anularea acestora în baza unor concesi în plan politic, economic şi militar, sau preluarea de către creditori, în contul datoriei, a domeniului public şi patrimoniului naţional.

Nu sunt în măsură acum să anticipez ce alte concesii ar mai putea face România pe plan economic, politic şi militar, în plus faţă de concesiile pe care deja le-a făcut sau le face. Un nou conflict în Orientul Mijlociu (în Iran de exemplu), escaladarea conflictului Ruso-Georgian, şi continuarea predării necondiţionate a pieţei româneşti către finanţatorii, producătorii şi retailer-ii occidentali, ar putea să ne furnizeze unele răspunsuri. Dacă ne gândim însă la cum nea ajutat participarea noastră din Irak la recuperarea a peste 2 miliarde dolari pe care statul Irakian le datora Romainiei încă de la începutul anilor 90', perspectivele de a fi scutiţi măcar de o parte din datoria externă nu sunt deloc în favoarea noastră.

Ultima posibilitate ne readuce la începutul eseului, la scenariul de achitare a datoriei externe destinat Greciei: preluarea, în contul împrumuturilor nerambursate, a părţi din domeniul public şi patrimoniului naţional, adică scoaterea la mezat a ceea ce a mai rămas din România.

Îmi este greu să anticipez modul şi amplitudinea unei asemnea acţiuni, dar totul va depinde de dimensiunea datoriei precum şi de gradul de utilitate pe care poporul român îl va avea pentru planurile Occidentului.

Oricum, atunci, şi numai atunci, va ieşi România din criză, dar va fi o ieşire fără glorie şi fără perspective ce va anunţa o lungă perioadă de stagnare şi chiar regres al societăţii româneşti. Vom fi scăpat de datorii dar, deposedaţi de resurse materiale şi de capacitatea de a ne hotărî viitorul, va trebui să ne mulţumim cu soarta trasată de alţii, interesul nostru fiind respectat, doar şi numai, în măsura în care nu contravine planurilor creditorilor noştri.

Vom fi o naţiune de categoria a două sau chiar a treia, cu un nivel scăzut de educaţie şi pregătire în domenii de vârf, aproape inexistentă industrial şi tehnologic, cu cetăţeni uşor de manipulat şi pretabili la a presta muncile şi indeplinii misiunile pe care alte popoare le vor fi refuzat.

Practic, vom ieşi din criză nu printr-o creştere a nivelului de trai, care nu va mai veni prea curând, ci numai atunci când ne vom fi obişnuit cu minusurile şi privaţiunile ce nu vor contenii o perioadă îndelungată.

Aceia dintre dumneavoastră care vor fi de accord cu analizele şi concluziile prezentate în acest eseu şi care vor şi dori ca aceste perspective sumbre să nu se îndeplinească, se vor întreba: se mai poate face ceva ca să oprim căderea?

Este foarte greu să răspunzi la această întrebare. Disfuncţiile şi dezechilibrele din societatea românescă sunt atât de profunde, omniprezente şi inter-relaţionate, încât doar simpla lor analiză îţi crează un disconfort puternic.



Prezentul eseu, ca şi cele anterioare, au menirea în această fază să-i determine pe cititori, adică pe dumneavoastră, să conştientizeze situaţia în care se găseste România şi cauzele care au generat-o. Numai după ce am determinat amplitudinea crizei româneşti şi cauzele ei reale, vom fi în măsura să creionăm un plan de schimbare. S-ar pute să fie prea târziu dar, acestea sunt etapele, şi în această ordine trebuiesc parcurse pentru a avea şanse să schimbăm soarta acestei .

Închei acest eseu cu prima strofă din imnul României . Dacă ar şti Andrei Mureşan că şi acum, la mai bine de 160 de ani de când a fost prima dată cântat, este încă de actualitate?

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,În care te-adânciră barbarii de tirani!Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani