Falimentul clasei politice româneşti anunţă trezirea politică a poporului român

Clasa politică din România a intrat în faliment.

După douăzeci de ani în care au mimat pluripartitismul şi alternanţa la putere, aceiaşi actori care au preluat puterea in 1989 şi clonele lor mai tinere au epuizat toate combinaţiile posibile de guvernare, prezentându-se în faţa naţiunii române cu un bilanţ catastrofal şi zero speranţe că vor mai putea redresa România pe un trend ascendent.

Recentul scandal generat de modul cum s-a adoptat Legea Pensiilor în Camera Deputaţilor, a dezvelit poporului român un tablou sinistru ce ne înfăţisează cum principalele partide din România, dincolo de acuzele şi criticile acerbe pe care şi le aruncă în public, îşi satisfac unele altora dorinţele într-un alcov al cupidităţilor şi duplicităţilor perverse, unde interesele alegătorilor sunt negociate ca pe centură, o centură a prostituţiei politice atât de cunoscută şi, se pare, frecventată de mai marii noştri.

Trădarea practicată şi justificată ca o abilitate necesară, goliciunea ideologică, incompetenţa şi suficienţa ridicată la rang de autoritate s-au combinat în mod nefericit cu lipsa de onoare, grobianismul şi viciile prezentate drept virtuţi, rezultând un grup infracţional denumit generic "clasa politică românescă", responsabil de toate "realizările" acestor douăzeci de ani de capitalism original.

Această revelaţie năucitoare pentru unii, dar ştiută de mult de iniţiaţi, a survenit în momentul în care mai marii României, cu o popularitatea în picaj, lipsiţi de soluţii şi măcinaţi de lupte intestine, încearcă cu disperare să-şi menţină legitimitatea de clasă conducătoare, utilizând în acest scop toate mijloacele de dezinformare şi manipulare aflate în dotarea politicianului, în rândul cărora banii şi audio-vizualul ocupă un rol central.

Având ca scop comun nedeclarat salvarea de la faliment al establishment-ului politic românesc, televiziuni aservite unora sau altora dintre partide, dar toate loiale aceluiaşi sistem politico economic care a facilitat atât înavuţirea rapidă a patronilor lor cât şi declinul românesc, au iniţiat adevărăte campanii de promovare a unor politicieni şi partide politice ca soluţii de redresare economica a României şi salvare morală a mediului politic.

După o perioadă de câteva luni în care am asistat la scoaterea treptată din scenă a marilor baroni şi combinatori politici, a "greiilor" partidelor, cei care şi-au atras antipatia publicului prin averi considerabile şi vacanţe costisitoare, asistăm aproape zilnic la apariţia pe sticlă şi pe blogosferă a tot felul de dizidenţi care, fie simulează o atitudine de opoziţie şi frondă în propriul partid, fie formează noi partide cu scopul de a fi percepuţi de electoratul român ca o "imaculată concepţie" politică, o alternativă viabilă la politicienii compromişi asociaţi dezastrului naţional şi o dovadă că clasa politică românească se poate reforma din interior.

Folosindu-se de cel mai important aliat al său, presa audio-vizuală, puterea încearcă să mistifice esenţa acestor indivizi, făcîndu-ne să uităm sau să nu observăm că, tineri s-au mai puţin tineri, aceştia sunt politicieni versaţi, unii dintre ei obisnuiţi să migreze pe la mai toate partidele parlamentare româneşti unde si-au câştigat notorietatea şi poziţiile după ce au trecut teste grele de loialitate faţă de conducerile corupte ale acestora.

Pentru a evita orice posibilă contestare majoră din partea populaţiei, se pare că puterea a decis să controleze şi acel electorat ce ar putea fi ademenit de zonele extreme ale spectrului politic, contribuind din umbră, după reţeta înfiinţării unui partid populist în deceniul trecut, la crearea unui nou paritid de dreapta din care să nu facă parte nici un membru al actualei clase politice. Şi atunci, ca şi acum, liderul avea notorietate şi probleme cu justiţia, singura diferenţă fiind aceea că atunci liderul era proprietarul uni ziar iar acum deţine un post tv.

Îşi vor da oare românii seama că această clasă politică coruptă mincinoasă şi falimentară, încearcă - încă odată şi pentru a câta oară - să le manipuleze şi controloze opţiunile politice, cu scopul exclusiv de a-şi menţine puterea, privilegiile şi influenţa în societate? Sau, la următoarele alegeri, lipsiţi de alterative viabile, mânaţi de sărăcie, incultură şi nevoia de speranţă, vor ceda din nou în faţa kilogramului de zahăr şi ulei primit în găletuşe vopsite în culorile celor care le-au furat trecutul, prezentul şi viitorul ?

Oare se vor ivi în rândul societăţii civile şi intelectualităţii româneşti acele personalităţi decise să înlocuiască complet şi fără compromisuri actuala clasă politică cu o forţă competentă şi de largă reprezentare socială şi naţională, doritoare şi capabilă de sacrificii pentru salvarea acestei ţări? Sau vom continua să vedem minţile strălucite ale acestui popor cum se prostituează pe o bursă, funcţie sau o sticlă de vodca în schimbul complicităţii cu un grup de interese imoral, inuman şi antinaţional?

Oare vom fi capabili să ne adunăm energiile şi resursele, atâtea câte ne-au mai rămas, pentru a reseta viitorul acestei naţiuni către progres şi dezvoltare, sau vom continua să cădem până la punctul în care incompetenţa, bolile morale şi trupeşti, incultura şi corupţia devenite cronice se vor combina cu lipsa autoritatăţii instituţiilor statului formând un cocktail exploziv ce va arunca naţiunea în haos?

Doresc să cred că procesul de schimbare s-a declanşat, în ultima perioadă semnalele pe care le înregistrez arătându-mi că românii sunt din ce în ce mai conştienţi de ce li se întâmplă, din ce cauză şi ce-i aşteptă în viitor, într-un cuvânt: POPULAŢIA ROMÂNIEI SE TREZEŞTE POLITIC.

Este sufcient să-i asculţi pe demonstrantii de săptămâna trecută, să navighezi pe blogo-sferă, să citeşti forumurile diferitelor publicaţii sau să discuţi cu vecinul de palier ca să-ţi dai seama că românii obişnuiţi încep să analizeze evoluţiile din ultimii douăzeci de ani, în cauzalitatea şi interdependenţa lor.

Demonstraţiile din aceste săptămâni, diversitatea socio-profesională a participanţilor precum şi consistenţa mesajelor transmise, demonstrează, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, că agenda publică nu mai este trasată de clasa politică şi servanţii ei, ci de populaţie.

Românii încep să înţeleagă că pluralismul politic, ideologic şi alternanţa la putere au fost marile minciuni în spatele cărora clasa politică născută în 1989 şi-a camuflat complicităţile şi culpabilităţile, lăsindu-ne să credem că în orice moment avem opţiunea schimbării unei conduceri cu o alta, membră a aceluiaş grup. Abia acum, cei mai mulţi dintre noi am înţeles că toate schimbările au fost în zadar nu pentru că nu am stiut să alegem ci pentru simplul motiv ca nu am avut de unde să alegem, toate opţiunile fiind doar faţete diferite ale aceleiaşi oligarhii care a folosit toate mijloacele si metodele – legislative, administrative si mediatice – pentru a descuraja şi preveni pătrunderea pe scena politică românească a unor forţe promotoare şi apărătoare a adevăratelor interese naţionale.

Românii au început să înţeleagă că certurile şi culpabilizările reciproce dintre politicieni, atât de popularizate de canalele media şi de tribuna Parlamentului, nu promovează alternative viabile pentru preluarea puterii în stat, ci doar falşi combatanţi care, dincolo de platourilor unde se consumă confruntările, sunt profund uniţi de interese economice şi privilegii comune, stabilind împreună scenarii şi concepând legi şi ordonanţe menite să le întărească puterea şi influenţa în societate.

Românii au început să recunoască în comportamentul clasei politice autohtone, comportamentul specific haitei de lupi, ai cărei membrii se luptă pentru ciolan dar nu se omoară niciodată, conştienţi fiind că numai uniţi îşi pot apăra cu succes teritoriul şi doborâ prada, în cazul nostru România şi poporul român.

Românii au început să înţeleagă că întreaga clasă politică este controlată din umbră de interese străine transfrontaliere, iar politicienii propulsaţi de aceste cercuri în funcţii de conducere în stat, reprezintă cu prioritate aceste interese şi mai puţin sau de loc interesele naţionale.

Românii au început să înţeleagă că tipul de capitalism neo-liberal, promovat de clasa politică în aceşti douăzeci de ani, a avut ca scop subordonarea politico-economică, financiară şi militară a ţării noastre unor interese străine, precum şi transferul, la preţuri modice sau pe gratis, de resurse şi active performante, către companii occidentale.

Românii au început să înţeleagă că bumul economic înregistrat până către sfârşitul lui 2008 a fost o minciună, şi că facilitarea de către băncile străine din România a accesului lor la bani a avut ca unic scop să creeze, pe termen scurt, o piaţă de desfacere importantă pentru produsele occidentale, iar pe termen lung indatorarea peste posibilităţile de rambursare a populaţiei şi a statului Român, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta.

Mai pe scurt, Românii îşi dau seama că timp de douăzeci de ani au fost manipulaţi şi minţiţi de o clasă politică antinaţională şi coruptă, profund unită şi complice, al cărei unic obiectiv a fost acapararea şi consolidarea puterii în stat cu scopul de a acumula rapid averi imense, chiar dacă preţul pentru atingerea acestui obiectiv a fost tradarea intereselor generaţiilor actuale şi viitoare de români.

Din păcate, simpla trezire politică a poporului român, deşi necesară, nu este suficientă pentru declanşarea revirimentului. Dinamică în crestere a evenimentelor economice, financiare şi militare ce se derulează în această perioadă pe scena internaţională, influenţa lor asupra României precum şi vulnerabilităţile din ce în ce mai numeroase şi mai cronice ale societăţii noastre, impun ca acest proces să se realizeze rapid, o trezire prea lentă riscând să ne aducă în punctul în care singura evoluţie posibilă să fie o explozie populară cu consecinţe dramatice în planul salfgardării libertăţilor cetăţeneşti, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale. În cadrul acestui proces însă, ne confruntăm cu un adversar redutabil, uşor de identificat, care este chiar victima acestei treziri populare: clasa politică şi servanţii ei.

Trezirea politică a românilor nu este deloc limitată la teritoriul României, dimpotrivă, ea s-a făcut simţită încă de la începutul acestui nou mileniu în aproape toate colţurile lumii, în special în rândul economiilor emergente din Asia şi America Latină, iar inamicul ei este acelaşi: clasa politică în simbioză cu elitele locale aflate în plin proces de globalizare.

Urmare a importantelor salturi tehnologice înregistrate în ultimii ani, în special în domeniul transmiterii informaţiei, s-au accelerat sistemele de comunicare în masă şi s-a facilitat accesul la orice informaţie oriunde şi de oriunde în lume, oamenii devenind capabili să comunice instantaneu unii cu alţii. Pentru prima data în istorie cetăţenii planetei pot să ia la cunostinţă, aproape în timp real, de orice eveniment economic, social, politic sau militar de pe glob. În acelaşi timp, pot transmite şi primii analize şi opinii diverse din orice colţ al lumii, fiind în măsură să adere, în conştiinţă şi acţiune, la curente de gândire care le confirmă şi le întăresc convingerile. Cu ajutorul internetului, oamenii pot devenii solidari unii cu alţii fără să se cunoască, liantul fiind convingerile si părerile similare asupra unor teme de interes, inclusive politice. Populaţia globului se trezeşte şi devine activă politic.

Prima personalitate care a studiat şi prezentat acest fenomen este Zbigniew Brzezinski, politolog, fost secretar de stat american în era Carter, membru marcant in diverse organizaţii internaţionale, membru fondator al Comisiei Trilaterale, promotor şi strateg important al intereselor şi acţiunilor elitei mondiale.

Asfel, în articolul "Provocari majore de politică externă pentru viitorul preşedinte al Statelor Unite" publicat în 2009, Brzezinski prezintă "trezirea politică globală" ca "o evoluţie transformatoare reală pe scena globală" arătând că, citez,"Pentru prima data în istorie, aproape toată omenirea este activată politic, conştientă politic şi interactivă politic. Mai exista numai câteva mici enclave situate în cele mai izolate colţuri ale lumii care nu sunt alerte politic şi angajate în agitaţia şi mişcările politice atit de răspândite astăzi în lume. Activismul politic global ce a rezultat, generează o accentuare a luptei pentru câştigarea demnităţii personale, respectului cultural şi oportunităţilor economice într-o lume speriată dureros de memoria unor secole de dominaţie colonială şi imperială străine".

Principala ţintă şi, în acelaşi timp inamic al “trezirii politice globale” este, citez, “grupul transnational al elitelor format din oameni de afaceri, finanţişti, înalţi funcţionari şi oameni de stat, savanţi şi profesionişti din diverse domenii ale căror legături depăşesc graniţele naţionale, ale căror perspective nu se circumscriu tradiţiilor naţionale şi ale căror obiective sunt mai mult funcţionale decât naţionale”.

Brzezinski avertizează ca “internaţionalizarea din ce în ce mai accentuată a elitelor poate crea o prăpastie între ele şi masele activate politic al căror nativism ar putea acţiona împotriva acestor elite cosmopolite”.


Tot Brzezinski oferă şi soluţia pentru contracararea “trezirii politice globale” şi anume apariţia graduală a unei societăţi controlate şi direcţionate către o revoluţie tehnotronică, societate care va fi dominată de o elită a cărei putere politică se va sprijinii pe deţinerea unui know-how stiinţific superior. Nestingherită de restrictiile impuse de valorile liberale tradiţionale, această elită nu va ezită să folosească, pentru atingerea propiilor obiective politice, cele mai noi tehnici moderne pentru influenţarea comportamentului maselor şi ţinerea societăţii sub o strictă supraveghere şi control.”

În aceste condiţii, spune Brzezinski, acţiunile maselor care ar trebui sa ameninţe interesele elitelor vor fi exploatate în interesul acestora., citez: “Crize sociale persistente, apariţia unor personalităţi carismatice şi exploatarea mass mediei pentru obţinerea încrederii publicului vor reprezenta punctele de plecare în transformarea societăţii într-una foarte supraveghata şi controlată.”

Înaintea lui Brzezinski, primul care a subliniat importanţa manipulării maselor pentru controlul acestora a fost, cu ani în urmă, Edward Bernays, părintele propagandei si a relaţiilor publice care, în lucrarea de referinţă “Propaganda”, publicată în 1928, spunea, citez:” Aceia care manipulează în mod constient şi inteligent obiceiurile şi opiniile maselor reprezintă un element important în democraţie (n.n.-sic)… Aceia care manipulează mecanismele nevăzute ale societăţii reprezintă un guvern invizibil care este adevărata putere conducătoare în ţara noastra (n.n. – Statele Unite) …. În aproape fiecare acţiune din viaţa noastră zilnică, fie că are loc în sfera politicului sau în afaceri, în comportamentul nostru social sau în gândirea noastră etică, suntem dominaţi de un număr relative mic de personae… care înţeleg procesele mentale şi modelele sociale ale maselor…Ei sunt sforarii care controlează mintea publicului”.

Concluzionând, putem spune că, la nivelul întregii planete, asistăm la desfăşurarea concomitentă a două procese majore aflate în directă confruntare. Primul, este trezirea politică a marii majorităţi a populaţiei globului aflată în căutarea propriei demnităţi şi a unei împărţiri mai echitabile a plusvalorii create. Al doilea, este controlul şi manipularea din ce în ce mai eficiente şi sofisticate, exercitate asupra maselor de elitele şi clasa politică mondială, al cărei obiectiv este prezervarea şi întărirea poziţiilor economice, financiare, politice şi militare dobândite în ultima sută de ani.

Ambele procese sunt facilitate de "Revoluţia tehnologică" care a pus la dispoziţia tuturor locuitorilor planetei cel mai rapid mijloc de comunicare şi informare - internetul - iar la dispoziţia exclusivă a elitelor, tehnologii exotice de manipulare, urmărire şi control al maselor, în cadrul cărora genetica, biometrica, eugenica modernă (controlul natalităţii) şi psiho-sociologia ocupă un rol important.

Actuala criză financiară globală a determinat accelerarea trezirii politice globale, proces ce a impus elitei internaţionale intensificarea supravegheriii, manipulării şi controlului maselor.

Polarizarea accentuată a săraciei şi bogăţiei pe glob, agresarea continuă, până la suprimare, a clasei de mijloc prin indatorarea şi, implicit, aservirea ei perpetuă, folosirea banilor publici pentru salvarea marilor bănci de investiţii - principalele vinovate de declanşarea crizei - şi instituirea unor severe programe de austeritate bugetară ce scad dramatic nivelului de trai a oamenilor obişnuiţi, sunt numai câteva dintre efectele crizei financiare care determină mari mase de oameni de pe toate continentele să pună la îndoială viabilitatea sistemului politico-economic dominant – capitalismul – şi sinceritatea cu care elita mondială şi simbiotul ei – clasa politică – acţionează pentru binele general.

Concomitent cu trezirea politică globală a maselor şi ca reacţie la aceasta, elita mondială şi-a intensificat acţiunile de coagulare transfrontalieră şi coordonare a acţiunilor de supraveghere, manipulare şi control al maselor. Având la dispoziţie toate cele patru puteri ale statului – executivă, legislativă şi judecătorească plus, şi mai ales, presa scrisă şi audio-vizuală - aceste grupuri elitiste foloseste din ce în ce mai intens şi concertat cuceririle ştiinţifice aflate exclusiv în posesia lor, pentru menţinere status-quo-ului şi stoparea emancipării politice a populaţiei planetei.

Ca parte a comunităţii internaţionale, România este din plin dominată de acţiunea şi evoluţia conflictuală a acestor două procese a căror manifestare este pe zi ce trece mai intensă datorită situaţiei economico-financiare deosebit de grea şi falimentului clasei politce.

Lipsă unei alternative politice constructive - total independentă de clasa politică a ultimelor două decenii - care să propună şi să urmărească un plan de redresare coerent şi subordonat în integralitatea sa intereselor naţionale, riscâ să arunce confruntarea, dint-un plan al acuzaţiilor şi dezbaterilor de idei, într-unul dominat de violenţă, disoluţie şi haos, evoluţie ce va fi imediat speculată de putere - după scenariul propus de Brzezinski - pentru a justifica intensificarea supravegherii şi controlului populaţiei, limitarea libertăţilor cetăţeneşti şi chiar instaurarea unei dictaturi ce se va vrea “luminată”.

Pentru a evita acest deznodământ, este nevoie ca trezirea politică a românilor să se producă cât mai rapid, în special în rândul intelectualilor patrioţi capabili să formuleze şi să transmită în rândul maselor mesaje de deşteptare si responsabilizare politică, în jurul cărora să se nască ideologii, lideri şi grupări capabile să preia conducerea destinelor acestei ţări în direcţia asigurării unei prosperităţi reale şi de durată pentru toţi românii.

Poate că pentru unii, această abordare pare utopică şi idealistă dar, într-o ţară în care clasa politică este în realitate un singur partid cu mai multe faţete - doctrinele nemaireprezentând de mult repere de diferenţiere reală a partidelor ce o compun - iar societatea civilă este total aservită politicienilor, construcţia unei alternative politice viabile şi nealterate trebuie să pornească de jos, de la aspiraţiile şi nevoile reale ale oamenilor treziţi - din somnul consumerismului nejustificat şi al belşugului pe datorie - într-o realitate dominată de lipsuri şi imposibilitatea de a se dezvolta şi progresa.

Pentru cei dintre dumneavoastră care vreţi să deveniţi promotori ai acestei treziri politice naţionale vă supun atenţiei un decalog care, dacă îl veţi urma, vă va asigura libertatea, independenţa şi limpezimea mentală atât de necesare pentru îndeplinirea acestei misiuni atât de dificile.

1. Evitaţi să vă împrumutaţi de la bănci sau de la orice altă instituţie de credit. Una dintre principalele cauze a slăbirii mişcării sindicale pe plan internaţional şi suprimarea treptată a unor drepturi de care beneficiau muncitorimea şi clasa de mijloc, este îndatorarea excesivă a acestora al cărei efect este creşterea dependenţei de locul de muncă şi, implicit, scăderea capacităţi de negociere cu patronatele şi puterea. Cu cât aveţi mai multe credite de rambursat, cu atât sunteţi mai prinşi în plasa datoriilor şi mai incapabili de a formula şi exprima critici la adresa sistemului.

2. Investiţi numai în strictul necesar şi învăţaţi-vă familia să facă acelaşi lucru. Cauza principală a îndatorării excesive este consumerismul exacerbat ce s-a inoculat şi răspândit în rândul maselor prin publicitate agresivă şi mimetism. Aşă cum un patron de fabrică inteligent investeşte prioritar în mijloace de producţie moderne şi mai puţin în obiecte de inventar, aşa si voi trebuie să învestiţi în primul rând în educaţia voastră şi a copiilor voştri, şi mai puţin în bunuri de larg consum.

3. Consumaţi cât mai mult produse indigene şi mai puţin produse din import. Aprovizionaţi-vă pe cat posibil direct de la producători sau reţelele proprii de distribuţie ale acestora şi mai puţin de la super sau hipermarket-uri. Pentru a se declanşa revirimentul, economia românească va trebui să se reseteze cu accent pe satisfacerea nevoilor pieţei de desfacere româneşti cu produse locale concomitent cu creşterea exporturilor. Cumpărând produse alimentare direct de la un producător agricol cunoscut, sprijinim micii producători, plătim mai puţin, consumăm produse ecologice şi descurajăm importurile şi evaziunea fiscală generată de acestea. Acest sistem se practică şi în alte ţări europene, (ex: Franţa) unde asociaţii de cumpărători urbani au încheiat contracte de achiziţie produse agricole şi alimentare cu asociaţii de mici producători agricoli din zona rurală. În plus, veţi avea posibilitatea să treziti politic si pe locuitorii de la sate, care, din păcate, au fost, de-a lungul timpului, atât de mult şi de uşor manipulaţi de clasa politică.

4. Diversificaţivă sursele de informare şi trataţi cu prudenţă şi neîncredere principalele canale media autohtone şi străine. Peste tot în lume prinipalele canale de ştiri şi presa scrisă a fost preluată sau a intrat sub influenţa elitei internaţionale şi clasei politice care le folosesc pentru manipularea maselor. Nu vă lăsaţi nici un moment păcăliţi de falsele semnale de independenţă editorială şi solidaritate cu interesele populaţiei cu care aceste canale încearcă să vă câştige încrederea. Ele au fost, sunt şi vor fi întotdeauna în slujba marilor interese ale puterii. Creaţi-vă abilitatea de a decela adevărul din analiza mai multor informaţii privind acelaşi eveniment, şi învăţaţi să deosebiţi informaţia pură de comentarii partizane.

5. Nu vă înscrieţi în nici unul din partidele ce formează acum clasa politică. Nu simpatizaţi şi nu participaţi la acţiuni organizate de acestea, indiferent de promisiunile ce vi se vor face. Orice afilere cu aceste grupări vă vor compromite capacitatea şi dreptul moral de a avansa, în viitor, opinii critice la adresa acestora.

6. Folosiţi fiecare contact personal nou pentru a vă face cunoscute convingerile şi temerile privind actuala clasă politică. Activitatea de trezire politică a populaţiei nu va fi niciodată popularizată de canalele media aservite puterii, singurele mijloace pe care le avem la dispoziţie fiind contactul personal şi internetul.

7. Acordaţi o atenţie specială şi încrederea Dvs. tinerilor, de a căror conştiinţă şi capacitate de acţiune depinde viitorul nostru şi al urmaşilor noştri. Înţelegeţi-le nevoile şi aspiraţiile şi învăţaţi-i să-şi ceară drepturile de cetăţeni şi moştenitori ai acestei ţări. Nu încurajaţi plecarea lor din ţară, aşa cum îi îndeamnă unii politicieni a căror intenţie nedeclarată este de a-i îndepărta pe potenţialii organizatori şi participanţi a unor viitoare manifestări contestatare. Îndemnaţi¬-â să rămână în ţară, să înveţe, să se pregătească şi să lupte pentru drepturile şi bogăţiile ce le-au fost lăsate moştenire de înaintaşii lor.

8. Folosiţi internetul, atât căt va mai fi liber, pentru a vă face cunoscute opiniile şi convingerile. Fiţi conştienţi de faptul că în viitorul nu foarte îndepărtat, lumea nu va fi condusă de lideri ale căror idei sunt îmbrăţişate de masele de susţinători, ci de idei şi convingeri împărtăşite de mase de oameni; idei şi convingeri care î-şi aleg singure liderii dintre cei mai fervenţi şi altruişti dintre susţinători.

9. Întâlniţi-va cu cei ce vă împărtăşesc opiniile şi convingerile, analizaţi-le, dezvoltaţi-le şi înobilaţi-le şi fiţi pregătiţi ca să intraţi sub controlul şi supravegherea puterii, imediat ce veţi deveni vizibili şi potenţial periculoşi. Să nu vă fie frică. Dacă opiniile şi convingerile voastre sunt sincere, dacă întreaga voastra activitate de trezire politică a semenilor voştri va fi dominată de altruism şi urmărirea prioritară a interesului public, veţi fi feriţi de orice acţiuni provocatoare şi distructive.

10. Fiţi în permanenţă conştienţi că în acest mileniu umanitatea are nevoie de o nouă organizare politico economică - necunoscută în acest moment - care să fie străină de conceptele şi trăsăturile ce au falimentat sau compromis celelalte sisteme, inclusiv capitalismul şi comunismul. Debarasaţi-vă de paradigmele şi dogmele prin intermediul cărora suntem controlaţi - clase sociale, democraţie, economie de piaţă, primatul societăţii de consum, etc - şi fiţi pregătiţi să primiţi sau chiar să descoperiţi idei noi, menite să ne scoată din criza cu care ne confruntăm.

Vă urez succes şi aştept cu interes comentariile voastre.

Va urez la toti, Un Paste Fericit!

Va multumesc tuturor celor care ati avut rabdare sa cititi acest eseu, si va multumesc si pentru comentarii. Este un eseu cam lung dar fiecare pasaj reprezinta o veriga in lantul logic al analizei, deci trebuia sa fie expus. O rugaminte am la voi toti: sa incercati sa popularizati acest blog in special in randul persoanelor care credeti ca mai simt ceva pentru Romaia si poporul roman, care mai vor un viitor romanesc plin de sperante pentru ei si urmasii lor. In acelasi timp, as fi foarte bucuros daca veti citi si eseul "Cui ii mai pasa de Romania si poporul roman?". Este un eseu important care incearca sa definesca patriotismul de care toti romanii ar trebui sa dea dovada in aceste vremuri extrem de grele pentru Romania. Nimeni nu va putea schimba ceva in tara noastra daca nu va urmarii, cu toata convingerea, dincolo de interesul lui personal si interesul colectiv al tuturor romanilor. Astept comentariile dvs. si la acest eseu.Din motive pe care nu le cunosc, un comentariu pe care l-am aprobat pentru publicare si care ne invita la schimbari de adrese e-mail pentru a ne intalni, nu a aparut pe blog. Il rog pe autorul lui sa-l trimita din nou. Un Paste Fericit! si sa nu ne pierdem speranta in renasterea Romaniei atata timp cat mai exista persoane care doresc din tot sufletul acest lucru.

Singura soluţie de ieşire din criză: scoaterea României la mezat - a ceea ce a mai rămas din ea

Dedicaţie: Dedic acest eseu fiului meu mai mic, Cosmin Cristian, care astăzi, 10 Martie 2010, împlineşte frumoasa vârstă de 20 de ani, precum şi tuturor tinerilor din România care s-au născut după 1989. Le urez la toţi multă sănatate şi multă fericire şi îi rog să ne ierte, pe mine şi pe părinţii lor, pentru comoditatea, indiferenţa şi laşitatea cu care am permis distrugerea României.



Iniţial, am avut în intenţie să scriu un eseu despre ciza din România după alegeri, dar, atunci, am considerat ca fiind nepotrivit să umbresc, cu gânduri şi concluzii pesimiste, bucuria şi optimismul ce ne sunt aduse în suflet de sărbătorile Crăciunului. La un moment dat, renunţasem chiar să-l mai scriu, dar bâlbâielile şi inconsecvenţa cu care, în ultimele două luni, Puterea şi cea mai mare parte a presei au analizat şi tratat criza din România m-au făcut să mă răzgândesc. Frizând raţionalul şi aflaţi în lipsă de soluţii, reprezentanţi ai Puterii, fie ei blonde şi vocale reprezentante ale guvernului, purtatorul de cuvânt al BNR sau chiar preşedintele ţării, au înlocuit anunţurile de ieşire certă din criză de la sfârşitul anului trecut, cu îndemnuri la optimism, gândire pozitivă şi invocare a Divinităţii.

Acest mélange grotesc de certitudine cu soluţii mistice şi energi pozitive, la care s-au adăugat un buget pe 2010 lipsit de coerenţă şi rezultatele economice slabe, mult sub aşteptări, cu care s-a încheiat trim IV 2009 şi ianuarie 2010, a fost surclasat, în ierarhia motivelor ce m-au decis să scriu acest eseu, de un anunţ halucinant făcut vineri 5 martie 2010 de preşedintele ţării: România s-ar putea să apeleze la un nou împrumut de la FMI la sfârşitul acestui an.

Tot acestui anunţ, venit de la cea mai informată autoritate a statului român, i se datorează şi titlul eseului care, poate, nu ar fi fost atât de pesimist dacă n-ar fi fost precedat de o solicitare adresată Greciei, pe 3 martie a.c., de un parlamentar german, prin care acesta îi cerea vecinei noastre vânzarea insulelor pentru plata datoriei externe.

Anunţul Preşedintelui României şi solicitarea adresată Greciei de parlamentarul creştin-democrat german, D-ul Josef Schlarmann, ne sugerează că România s-ar putea afunda şi mai mult în datorii, iar dacă va intra în incapacitate de plată extrernă, creditorii îşi vor recupera banii scoţându-ne activele la masa credală, ca în orice faliment. În acest context, traseul periculos de asemănător pe care Grecia şi România l-au parcurs în ultimii ani, precum şi similitudinile şi asemănările existente în acest moment între economiile şi condiţiile socio-economice ale celor două state, ne obligă pe toţi românii care mai simţim un dram de responsabilitate faţă de viitorul acestei ţări să analizăm lucid şansele noastre de redresare, să găsim răspunsuri la întrebările: dacă şi cum va ieşi România din criză, cât de mari vor fi costurile şi cu ce implicaţii asupra viitorului poporului Român.

Din aceste considerente, eseul de astăzi este destinat, în primul rând, acelor români care încă mai cred ca fac parte dintr-un popor milenar şi nu dintr-o populaţie întâmplător locatară a spaţiului carpato-danubian-pontic, dar şi acelor cetăţeni români care, conştient sau din culpă, prin acţiune sau lipsă de reacţiune, sunt coautori la marasmul românesc.


*

* *

Evoluţiile unui fenomen, în cazul de faţă criza economico-fianciară actuală din România, nu pot fi prognozate corect fără o identificare precisă atât a condiţiilor locale existente la momentul declanşării acestuia cât şi a efectelor interferării acestor condiţii cu situaţii şi evoluţii externe. În acelaş timp, este obligatoriu ca analiza să ia în considerare cauzele externe şi interne care au dus la crearea acestor condiţii, cu accent pe obiectivele urmărite de Occident în România după 1990 şi acţiunile desfăşurate pentru atingerea acestor obiective.

Sprijinirea, după unii chiar determinarea, de către Occident a cădererii regimurilor comuniste din Europa de Est, a avut ca pricipale obiective strategice cucerirea economică şi crearea de pârghii şi mecanisme de influenţare, determinare, într-un cuvânt, de subordonare a politicilor acestor ţări pe termen mediu şi lung.

La momentul 1990, Occidentul se afla în pragul unei crize de supraproducţie, iar câştigarea unei pieţe de desfacere de aproape 500 milioane de oameni, cât locuiau în fostele ţări comuniste central şi est europene plus Rusia, era un debuşeu important şi un pas obligatoriu pentru acapararea economiilor din zonă.

Pentru cucerirea economiilor est-europene şi exploatarea la maximum a acestei pieţe enorme nu era suficientă simpla motivaţie spre consum acumulată de o populaţie care timp de peste 40 de ani a tânjit după opulenţa şi luxul occidental; mai trebuiau realizate câteva obiective tactice: 1. Eliberarea pieţei de produsele autohtone prin scăderea drastică a producţiei interne, 2. Diminuarea exportului pe pieţele vestice realizat de producătorii cu capital autohton din aceste ţări, concomitent cu trecerea în proprietatea concernelor occidentale a utilităţilor publice, resurselor minerale, băncilor şi unităţilor productive cu un grad ridicat de competitivitate pe pieţele internaţionale şi, 3. Majorarea nivelului cererii de pe pieţele interne, prin acordarea de împrumuturi masive populaţiei şi statului cu efect direct în creşterea puterii de cumpărarte a populaţiei şi a cheltuielilor bugetare cu scopul de a genera o creştere semnificativă a importurilor de produse occidentale.

Prin îndatorarea masivă a populaţiei şi statului, pe lăngă acapararea pieţelor de desfacere şi a economiilor est-europene, urmau să se creeze şi pârghiile de subordonare politică. Astfel, în condiţiile desfiinţării CAER şi al Tratatului de la Varşovia, pe lângă presiunile diplomatice şi militare (vezi exemplul dat prin dezmembrarea Jugoslaviei în urma unor conflicte armate), Occidentul a acţionat pentru subordonarea fostelor state comuniste şi prin metode de constrângere şi presiune financiar-economică, obiectivul fixat pe termen mediu şi lung fiind îndatorarea populaţiei şi guvernelor acestor ţări concomitent cu restrângera posibilităţilor de rambursare sănătoasă a acestor datorii.

Pentru a fi acceptate de populaţie, toate acţiunile menite să ducă la realizarea acestor obiective trebuiau să beneficieze pe plan intern de o pace socială stabilă.

În România, ca şi în celelalte ţari ex-comuniste, agentul ideologic prin intermediul căruia Occidentul şi-a promovat interesele a fost neolioberalismul promovat de Şcoala de la Chicago prin exponentul său de marcă, economistul Milton Friedman, al cărui model economic a fost îmbrăţişat cu frenezie de cei mai marcanţi lideri occidentali de la sfârşitul secolului trecut, Preşedintele SUA Ronald Reagan şi Primul Ministru britanic Margaret Thatcher. La momentul respectiv, nimeni nu ne-a explicat rezultatele dezastroase înregistrate după aplicarea acestui sistem în Chile şi nici nu a putut anticipa cum neoliberalismul a putut genera fiascoul argentinian din 2001, căderea economiilor ţărilor baltice din ultimii ani şi criza economică glogală pe care o traversăm în prezent.

Sub stindardul "piaţa reglează totul deci nu mai avem nevoie de participări şi implicări ale statului în economie", s-a trecut frenetic la o acţiune puternică de dezindustrializare a Rominiei, de privatizare către firme occidentale a sistemului bancar, a utilităţilor publice şi a resurselor naturale. În condiţiile scăderii dramatice a ofertei interne de produse, banii obţinuţi din privatizări s-au folosit la creşterea consumului de mărfuri de import atât prin achiziţii la bugetul de stat dar şi prin creşterea nejustificată a numărului persoanelor şi veniturilor din sectorul public. O altă destinaţie a acestor bani, dar îndreptată tot spre creşterea consumului, au fost cele 12 sau 24 de salarii compensatorii şi pensiile celor pensionaţi înainte de termen în urma desfiinţării a mii de întreprinderi precum şi în urma reducerii, cu mai mult de jumătate, a efectivelor cadrelor militare active.

Având în vedere că banii obţinuţi din privatizări nu au fost aproape de loc folosiţi pentru dezvoltarea producţiei interne de bunuri, servicii şi a întreprin zătorilor privaţi şi, cu atât mai puţin, pentru reconversia profesională a persoanelor disponibilizate, se poate afirma fără a greşi că toate guvernele din ultimii 20 de ani au realizat prin dezindustrializarea ţării şi transformarea potenţialilor şomeri în pensionari şi angajaţi la stat, trei obiective: o creştere economică importantă prin creşterea consumului, în special de produse si bunuri din Occident, menţinerea unei rate scăzute a şomajului şi, implicit, obţinerea şi menţinerea păcii sociale de care Occidentul şi colaboratorii săi aflaţi la putere în România aveau atât de mare nevoie.

Aceste "realizări" au generat următoarele dezechilibre greu de surmontat: 1. Creşterea dependenţei României de importul de produse, cu efectecte negative constante asupra balanţei de plăţi externe şi a contului curent; 2. Deprofesionalizarea populaţiei în domenii industriale generatoare de plus-valoare (în special construcţii de maşini dar şi industria chimică, uşoară şi a materialelor de construcţii), ce a avut ca efect şi scăderea gradului de atractivitate a României pentru potenţiali investitori industriali străini; 3. Absenţa programelor strategice de dezvoltare sectoriale şi o infrastuctură înapoiată datorită canalizării fondurilor obţinute din privatizări şi împrumuturi exclusiv către consum; 4. Creşterea greu sustenabilă, aşa cum s-a văzut ulterior, a cheltuielilor bugetare: achiziţii materiale, salarii şi pensii.


Odată cu încheirea procesului de privatizare, trecerea în totalitate (cu excepţia CEC) a băncilor comerciale în proprietatea unor entităţi financiare occidentale şi aderarea la structurile euro-atlantice, NATO şi UE ( cu asumarea obligaţiilor şi restricţiilor eonomice, financiare şi militare de rigoare), s-a trecut la următoarea fază in acţiunea de cucerire a României: îndatorarea populaţiei şi a statului Român.

Amintind de sistemul sub-prime-ului american, prin care s-au acordat credite inclusiv persoanelor care nu indeplineau punctajele prudenţiale necesare, băncile străine din România au inventat creditul cu buletinul, prin care orice cetăţean putea accesa un credit de consum printr-o simplă cerere. Faptul că dobânzile erau enorme (25-30%) nu a contat pentru românul care s-a văzut brusc capabil să-şi îndeplinească imediat cele mai îndepărtate şi imposibile vise. S-a declanşat o frenetică perioadă de achiziţii de bunuri de larg consum, facilitată şi de lipsa unui sistem centralizat la nivel naţional de stabilire a gradului total de îndatorare a fiecărui cetăţean în parte, mulţi români care au angajat credite la mai multe bănci totalizănd datorii mult peste posibilităţile lor de rambursare. Bancherii ştiau asta dar nu le păsa, fiecare credit acordat fiind înregistrat ca activ generator de profit ce se repatria în ţările de origine s-au le unmflau ştatele de plată cu bonusuri şi salarii enorme. Aşa cum şi-a dorit Occidentul, ca şi în cazul ţărilor baltice şi Greciei, a crescut substanţial consumul, în special a consumului de bunuri de import care, după încheierea procesului de demolare a industriei româneşti, reprezenta 80% din totalul produselor de pe piaţă.

Creşterea accentuată a consumului a convenit şi Guvernelor României care au colectat mai mult TVA, accize şi impozite pe venit şi/sau profit, bani ce NU au fost direcţionaţi spre investiţii şi dezvoltare ci tot spre consum, fie prin creşterea cheltuielilor materiale alocate prin bugete, fie prin menţinerea unui sector bugetar supradimensionat şi remunerat excesiv prin salarii, bonusuri, suplimente, stimulente, prime, e.t.c., mult peste ceea ce ar fi fost justificat de nivelul productivităţii muncii prestate.

Nimeni nu a luat în seamă că o creştere excesivă a importurilor dezechilibrează grav balanţa comercială şi, implicit, cea de cont curent, ambele generând presiuni asupra rezervelor valutare ale BNR şi afectând stabilitatea monedei naţionale. Nimeni nu a luat în seamă faptul că banii împrumutaţi de la băncile mamă din Occident de către fiicele lor din România, pentru a credita populaţia şi firmele din România, au dublat datoria externă a ţării (băncile - fiice fiind persoane juridice române) cu acelaş efect ameninţător asupra stabilităţii financiare. Nimeni nu a luat în seamă creşterea exagerată, după modelul american, a domeniului financiar bancar în detrimentul economiei reale, cea producătoare şi exportatoare de bunuri şi servicii şi singura generatoare de plusvaloare şi creştere economică sustenabilă.

Nimeni nu a observat că declaşarea crizei a găsit în România o bombă bugetară deja amorsată al cărei exploziv era un coctail de realităţi economico-sociale interdependente şi complementare în acelaş timp. Astfel, România avea la acel moment cea mai scăzută medie a vârstei pensionarilor în plată din UE (aproximativ 55 ani), era singura ţară din UE în care numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al persoanelor angajate (adică cei care contrinbuie la fondurile de asigurări sociale), şi era singura ţară din UE în care venitul mediu în sectorul bugetar era mai mare decât cel obţinut în sectorul privat (şi nu cu 2-3% ci cu peste 30%). Nimeni nu a observat că România avea la începutul crizei unul dintre cele mai stufoase sectoare bugetare din Europa, dispunând de un număr de bugetari apoximativ egal cu cel al Poloniei care însă are o populaţie de două ori mai mare ca cea a României.

Într-un cuvânt, nici unul dintre responsabilii, partide politice şi personalităţi, care s-au perindat la conducerea României, nu vrea să admită că la momentul declanşării crizei internaţionale, România se afla deja într-o criză economică, financiară şi socială de proporţii, ale cărei simptome erau mascate de un consum ridicat, bazat în cea mai mare parte pe împrumuturile externe masive angajate de populaţie şi firme. România era deja la reanimare, dar nu ştia asta pentru că Puterea avea grijă să includă în perfuzie, pe lângă sânge şi glucoză, şi halucinogene: cel mai mare ritm de creştere economică din Europa, ţară membră cu drepturi depline a UE şi NATO, jucător important la Marea Neagră, etc, etc.

Şi a venit criza financiară internaţională. Ca urmare a măsurilor de protejare şi sprijinire a propriilor pieţe şi producători adoptate de statele din zona euro, exportul României a scăzut, la fel ca şi investiţiile străine în România şi sumele în valută trimise în ţară de muncitorii români din străinătate.

Creditul a devenit din ce în ce mai rar şi mai greu de obţinut, lejeritatea şi eludarea măsurilor prudenţiale cu care fusese-ră, până nu de mult, acordate fiind uitate şi înlocuite cu condiţii draconice, foarte greu de îndeplinit de majoritatea aplicanţilor, persoane fizice sau juridice.

S-au declanşat o serie de efecte de tip domino: a scăzut drastic consumul, în special pe piaţa imobiliară şi cea a bunurilor de lungă folsinţă (auto, electronice, electrocasnice, etc). Implicit a scăzut importul şi activităţile legate de aceste sectoare (construcţii & materiale de construcţii, import, distribuţie, retail, etc) fapt ce a generat o creştere semnificativă a şomajului in sectorul privat.

Scăderea consumului şi creşterea şomajului din sectorul privat, au redus substanţial încasările bugetare şi, implicit, capacitatea statului de a plăti pensii şi salarii precum şi cea de a face achiziţii materiale şi investiţii. S-ar fi impus o scădere drastică a cheltuielilor din sectorul bugetar, dar asta ar fi însemnat o contracţie si mai mare a consumului şi implicit a exporturilor Occidentului în România. Toată lumea ar fi pierdut. Bugetarii ar fi fost afectaţi de somaj si venituri mai mici, guvernanţii ar fi avut la dispoziţie mai puţine fonduri pe care să le căpuşeze prin contracte oneroase de achiziţii si investiţii, iar Occidentul, pe lângă pierderile suferite de bănci din reducerea activităţii de creditare, şi-ar fi văzut şi mai mult diminuată piaţa din România.

Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, la orizont a apărut şi ameninţarea fatidică a grupurilor fianciar-bancare internaţionale care, pentru a-şi stabiliza şi consolida poziţiile afectate de criză şi-au manifestat intenţia de retragere a fondurilor din ţările emergente, inclusiv din România.

Pentru ţara noastră, gravele dezechilibre acumulate în ultimii 20 de ani ar fi făcut ca o repatriere masivă a fondurilor deţinute de băncile occidentale să prăbuşească economia, moneda naţională şi implicit nivelul de trai al populaţie, cu implicaţii sociale deosebit de grave.

Occidentul ştia acest lucru şi a exploatat precaritatea situaţiei din România pentru a declanşa ultimul atac menit să ne subjuge definitiv pe termen mediu şi lung. În mod ironic, acest atac convine tutor părţilor mai sus menţionate - bugetari, guvernanţi, bănci şi corporaţii occidentale-costul fiind însă aservirea României pe termen lung.

Asfel, începând cu anul 2009, asistăm la derularea următorului aranjament financiar al cărui scop era continuarea exploatarii la maxim, chiar în condiţii de criză, a pieţei de desfacere româneşti, financiare şi de bunuri, concomitent cu asigurarea păcii sociale şi a bunăstării guvernanţilor români şi clientelei lor politice: Dacă vreţi să nu ne retragem banii din România, împrumutaţi-vă masiv de la noi şi folosiţi aceşti bani exclusiv pentru consum şi nici de cum pentru sprijinirea activităţilor antreprenoriale, investiţii în infrastructură sau programe de dezvoltare. În plus, nu care cumva să depreciaţi moneda naţională până când băncile şi firmele noastre din România nu î-şi vor fi repatriat profiturile şi rambursat împrumuturile angajate tot la noi.

Aşa cum am explicat pe larg în ultimul eseu publicat în noiembrie 2009, “Statul Român: Executorul prin care corpraţiile şi băncile occidentale spoliază România şi generaţiile viitoare de români”, pentru a menţine un consum ridicat de produse din import, Puterea a amânat nepermis de mult, în interesul şi cu complicitatea Occidentului, reformele din sistemul bugetar, finanţind deficitul bugetar cu împrumutul de la FMI şi de pe piaţa internă, adică tot de la băncile occidentale. În acest fel, dorind să menţină o putere de cumpărare ridicată a populaţiei dar fără să-şi mai assume riscul de nerambjursare existent în cazul creditelor individuale acordate cetăţenilor, Occidentul a impus statului român împrumutul de la FMI precum şi sarabanda imprumuturilor de pe piaţa internă concomitent cu acceptarea tacită a unor cheltuieli bugetare, achiziţii materiale, salarii şi pensii ridicate. Practic, fie că suntem persoane fizice sau juridice bugetare, angajaţi la stat, pensionari sau instituţii ale statului, am primit bani de Occident, prin intermediul statului, ca să cumpărăm tot produsele occidentale, urmând ca Statul Român să plătească împrumuturile PLUS DOBÂNZILE AFERENTE din taxele şi impozitele colectate de la toată populaţia României, mulţi ani de acum încolo.

Referitor la moneda naţională, trebuie spus că menţinerea la un nivel scăzut al cursului leu/euro nu este în avantajul, şi cu atât mai puţin meritul, României, aşa cum eronat se susţine de către guvernanţi şi diverşi analişti aflaţi în slujba Puterii, ci o condiţie impusă tacit, neoficial, de un Occident care nu doreşte scumpirea produselor pe care le exportă în România şi nici creşterea competitivităţi, pe piaţa indigenă şi la export, a produselor româneşti, efecte ce s-ar produce în urma unei devalorizări a leului. În plus, o creştere a cursului leu/euro ar face şi mai dificilă încasarea, de către băncile străine din România, a ratelor creditelor angajate de polpulaţie în monedă europeană, ale căror rambursări deja înregistrează restanţe de peste 2 miliarde de euro. O scădere masivă a capacităţii de rambursare a creditelor din partea populaţiei, ar obliga băncile să adopte politici de reeşalonare şi reducere a dobânzilor şi comisioanelor cu efecte negative semnificative asupra profitului operaţional.

Trebuie să se ştie că nici unei bănci nu-i convine să aibă clienţi care nu-şi pot rambursa creditele, mai ales când preţul activelor depuse ca garanţii este în scădere şi o eventuală executare şi valorificare a acestor garanţii s-ar face la preţuri mult inferioare celor din evaluarea de la momentul acordării creditului, ceea ce ar cauza pierderi majore băncilor.

Un alt avantaj pe care Occidentul îl are în acest moment prin menţinerea unui curs leu/euro scăzut, îl reprezintă costul redus cu care băncile şi firmele străine din România îşi convertesc în euro lichidităţile deţinute în lei, pentru a rambursa, către societăţile mamă, împrumuturile angajate înainte de declanşarea crizei pentru activitatea de creditare şi aprovizionare a pieţei româneşti.

În finalul acestei scurte dizertaţii asupra cursului de schimb, mai trebuie subliniat că, acum, multe ţari, dependente de importurile in Occident, ar dori să li se permită să-şi deprecieze moneda naţională pentru a se relansa economic, iar altele, mari exportatoare de produse în Occident, sunt supuse de ani de zile presiunilor UE şi SUA care le cere să-şi întărească moneda naţională. Astfel ţări ca Grecia, Portugalia sau chiar Spania ar dori să nu se mai afle in zona euro şi să revină la fostele lor monede naţionale. Prin devalorizarea acestora, şi-ar putea relansa producţia şi piaţa internă concomitent cu o reducere a importurilor şi o creştere a exporturilor. La celălalt capăt al lumii, China rezistă eroic, de ani buni, la presiunile UE şi în special SUA, care îi cer să-şi aprecieze moneda naţională, yoan-ul, pentru a echilibra balanţele comerciale excedentare în present în favoarea Chinei.

De luni de zile asist siderat la mirarea afişată de o serie de analişti şi comentatori care nu-şi explică indulgenţa cu care FMI accepta nerespectarea flagrantă, din partea României, a obligaţiilor asumate în acordul de împrumut. Sper că analiza de mai sus oferă explicaţia aşteptată: adevăratul motiv pentru care FMI-ul acceptă încălcarea evidentă din partea României a acordului de împrumut, este punerea în practică a intereselor Occidentului de menţinere pe piaţa românească a unei cereri şi capacităţi de absorbţie ridicate pentru produsele vestice, obţinerea de profituri financiare insemnate pe termen mediu şi lung prin dobânzile încasate, precum şi subordonarea politiciă, economică şi militară ce ar rezulta din presiunea sub care s-ar afla Statul Român ca urmare a dificultăţilor ce vor fi întâmpinate în rambursarea acestor credite pe măsura ce quantumul total al acestora va creşte.

Tot acesta este şi motivul pentru care presedintele României, în anunţul de vineri, nu şi-a pus nici un moment problema dacă vom mai putea să obţinem împrumuturi, deşi datoria externă a României a crescut în numai un an, 2009, cu 60%, de la 50 miliarde euro la 80 miliarde euro. Orice creditor împrumută bani doar dacă are certitudinea rambursării acestora, plus dobânda aferentă, iar FMI, Banca Mondială, UE, SUA şi marile bănci occidentale ştiu, la fel cum ştie şi preşedintele nostru, că România va fi în măsură să plătească datorii mult mai mari decât cele angajate până în acest moment. Cum vor fi plătite aceste datorii şi cum vor afecta aceste rambursări România pe termen mediu şi lung?

Istoria secolului XX consemnează următoarele forme de rambursare a împrumuturilor externe: 1. Rambursarea integrala a sumelor împrumutate plus dobânzile aferente din sume obţinute din excedente comerciale extene (cazul împrumuturilor contractate de România comunistă condusă de Ceausescu).
2. Ştergerea datoriei externe ca recompensă pentru concesii şi/sau servicii deosebite, în plan politic, economic şi militar, făcute de ţara debitoare direct creditorilor sau statelor care controlau creditorii (cazul datoriei de 30 miliarde dolari a Poloniei din anii 80').
3. Cedarea directă, sau mascată prin contracte de concesionare umilitoare pentru debitor, a unor resurse şi active în contul datoriei (cazurile Mexic, Brazilia, Argentina).
4. Orice combinaţie de două, sau toate trei, dintre variantele de mai sus. Să le abordăm pe rând iar pentru a nu lungi prea mult analiza, să plecăm de la premiza că România nu va intra pre curând în zona euro.

Condiţia ca România să fie vreodată în măsură să-şi achite cu bani împrumuturile angajate, este să înregistreze constant, pe o perioadă de timp semnificativă, o creştere economică accentuată, dublată de o balanţă comercială excedentară (să exportăm mai mult decât importăm), singura care ar permite o creştere sănătoasă a rezervelor valutare. O alta soluţie complementară şi, într-un fel, interdependentă cu o creştere economică sănătoasă, este creşterea semnificativă a investiţiilor străine concomitent cu crearea unui mediu de afaceri prietenos şi predictibil, care să incurajeze reinvestirea, tot în România, a profiturilor obţinute. Mai pe scurt ar trebuie să folosim banii pe care îi împrumutăm acum la sprijinirea mediului de afaceri, stimularea pieţei şi a producţiei româneşti de bunuri, încurajarea exporturilor şi elaborarea unui cadru legislativ predictibil si atractiv pentru investitorii străini.

Din păcate, până în acest moment, nici un euro din cele treizeci de miliarde împrumutate în 2009 nu au ajuns în ceste domenii, împrumuturile fiind folosite aproape în exclusivitate pentru consum. Nici pe viitor guvernanţii nostri nu par înclinaţi către măsuri de redresare economică, ei fiind în continuare preocupaţi, aşa cum s-au angajat în faţa Occidentului, să menţină consumul de mărfuri din import la un nivel cât se poate de ridicat.

Un exemplu, mai puţin cunoscut, de dezinteres manifestat de guvernanţii noştri pentru redresarea economiei româneşti, este totala neadaptare a politicilor şi bugetelor de stat pe 2010 la "Strategia UE 2020", document succesor al Strategiei de la Lisabona, care îşi propune să asigure prosperitatea cetăţenilor europeni prin inovare şi o utilizare mai bună a resurselor, acţiune în cadrul căreia cunoaşterea şi educaţia reprezintă componente principale. În România, tocmai cercetarea şi educaţia sunt cele mai vitregite domenii de activitate, "beneficiind" de cele mai mici bugete şi cele mai mari reduceri de personal. Este adevărat că această Strategie este in proces de consultare, documentul de lucru al comisiei de redactare fiind emis în noiembrie 2009, dar direcţiile principale vor fi menţinute şi în documentul final, fapt ce ar fi justificat o adaptare, încă de acum, a politicilor şi bugetului României la aceste direcţii.

Concluzia: România nu va fi în măsură să-şi achite cu bani împrumuturile angaîate la FMI şi la alte instituţii financiare internaţionale. Dependenţa din ce în ce mai mare de importuri, productivitatea scăzută şi slaba producţie internă de mărfuri, deprofesionalizarea populaţiei cauzată de un sistem de educaţie şi formare profesională aflat într-un declin evident, lipsa de politici de sprijinire a întreprinzătorilor şi investitorilor deopotrivă români şi străini sunt numai căteva dintre cauzele care susţin această afirmaţie.

In aceste condiţii, pentru achitarea imprumuturilor externe, ne-au mai rămas la dispoziţie, doar anularea acestora în baza unor concesi în plan politic, economic şi militar, sau preluarea de către creditori, în contul datoriei, a domeniului public şi patrimoniului naţional.

Nu sunt în măsură acum să anticipez ce alte concesii ar mai putea face România pe plan economic, politic şi militar, în plus faţă de concesiile pe care deja le-a făcut sau le face. Un nou conflict în Orientul Mijlociu (în Iran de exemplu), escaladarea conflictului Ruso-Georgian, şi continuarea predării necondiţionate a pieţei româneşti către finanţatorii, producătorii şi retailer-ii occidentali, ar putea să ne furnizeze unele răspunsuri. Dacă ne gândim însă la cum nea ajutat participarea noastră din Irak la recuperarea a peste 2 miliarde dolari pe care statul Irakian le datora Romainiei încă de la începutul anilor 90', perspectivele de a fi scutiţi măcar de o parte din datoria externă nu sunt deloc în favoarea noastră.

Ultima posibilitate ne readuce la începutul eseului, la scenariul de achitare a datoriei externe destinat Greciei: preluarea, în contul împrumuturilor nerambursate, a părţi din domeniul public şi patrimoniului naţional, adică scoaterea la mezat a ceea ce a mai rămas din România.

Îmi este greu să anticipez modul şi amplitudinea unei asemnea acţiuni, dar totul va depinde de dimensiunea datoriei precum şi de gradul de utilitate pe care poporul român îl va avea pentru planurile Occidentului.

Oricum, atunci, şi numai atunci, va ieşi România din criză, dar va fi o ieşire fără glorie şi fără perspective ce va anunţa o lungă perioadă de stagnare şi chiar regres al societăţii româneşti. Vom fi scăpat de datorii dar, deposedaţi de resurse materiale şi de capacitatea de a ne hotărî viitorul, va trebui să ne mulţumim cu soarta trasată de alţii, interesul nostru fiind respectat, doar şi numai, în măsura în care nu contravine planurilor creditorilor noştri.

Vom fi o naţiune de categoria a două sau chiar a treia, cu un nivel scăzut de educaţie şi pregătire în domenii de vârf, aproape inexistentă industrial şi tehnologic, cu cetăţeni uşor de manipulat şi pretabili la a presta muncile şi indeplinii misiunile pe care alte popoare le vor fi refuzat.

Practic, vom ieşi din criză nu printr-o creştere a nivelului de trai, care nu va mai veni prea curând, ci numai atunci când ne vom fi obişnuit cu minusurile şi privaţiunile ce nu vor contenii o perioadă îndelungată.

Aceia dintre dumneavoastră care vor fi de accord cu analizele şi concluziile prezentate în acest eseu şi care vor şi dori ca aceste perspective sumbre să nu se îndeplinească, se vor întreba: se mai poate face ceva ca să oprim căderea?

Este foarte greu să răspunzi la această întrebare. Disfuncţiile şi dezechilibrele din societatea românescă sunt atât de profunde, omniprezente şi inter-relaţionate, încât doar simpla lor analiză îţi crează un disconfort puternic.



Prezentul eseu, ca şi cele anterioare, au menirea în această fază să-i determine pe cititori, adică pe dumneavoastră, să conştientizeze situaţia în care se găseste România şi cauzele care au generat-o. Numai după ce am determinat amplitudinea crizei româneşti şi cauzele ei reale, vom fi în măsura să creionăm un plan de schimbare. S-ar pute să fie prea târziu dar, acestea sunt etapele, şi în această ordine trebuiesc parcurse pentru a avea şanse să schimbăm soarta acestei .

Închei acest eseu cu prima strofă din imnul României . Dacă ar şti Andrei Mureşan că şi acum, la mai bine de 160 de ani de când a fost prima dată cântat, este încă de actualitate?

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,În care te-adânciră barbarii de tirani!Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani

Statul român: executorul prin care corporaţiile şi bancile occidentale spoliază România şi generaţiile viitoare de români.

Trebuie să recunosc că titlul pare cam dur dar, analizând deciziile luate în domeniul financiar de către guvernanţii noştrii în ultimele luni, vom ajunge la concluzia că este chiar indulgent.

După schimbarea de sistem politico-economic declanşată de evenimentele din decembrie 1989, noua putere din România a demarat o acţiune intensă de inoculare în mentalul colectiv al românilor a ideii unui ajutor necondiţionat pe care ţarile occidentale, în special cele europene, ar fi fost dispuse să-l acorde României pentru creşterea niveluli de trai, reducerea decalajelor ce ne separau de occident şi integrarea în rândul statelor dezvoltate din clubul euro-atlantic.

Puţini români s-au gandit atunci că Occidentul, prin agenţii săi de influenţă care se aflau la conducerea României, nu facea alteceva decăt să vândă românilor un măr otrăvit ascunzând sub gustul dulceag al promisiunilor de bunăstare un dublu scop cu efecte dezastroase pe termen mediu şi lung: distrugerea industriei românesti, în vederea transformării României într-o piaţă de desfacere pentru produsele preponderent vestice, şi indatorarea masivă a populaţiei şi statului român ca mijloc de presiune politică si economică permanentă.

Sub pretextul, devenit stindard, al necesităţii demolării “mormanului de fiare vechi”, cum era denumită industria românească de către un fost prim-ministru, şi a alinierii pieţelor financiare şi de bunuri la normele şi regulile europene, s-a trecut la desfiinţarea unităţilor productive din industrie şi agricultură fapt ce a redus drastic prezenţa pe piaţa românească a produselor de larg consum şi alimentare indigene. Concomitent, s-au privatizat sau concesionat în condiţii oneroase, către concerne occidentale private şi de stat, sectoarele economice strategice, bănci, utilităţi publice şi acele unităţi productive cu randament ridicat, scoţindu-se din proprietatea şi influenţa privată şi publică românească o mare parte din centrele de profit indigene. S-a eliminat astfel orice posibilă iniţiativă românească de relansare a unor activitaţi industriale capabile să aproivizioneze piaţa românească si cea internaţională cu produse ”made in Romania”.

Vidul de produse româneşti la care s-a adăugat dorinţa arzătoare a românilor de a beneficia de opulenţa şi confortul occidentului nu erau totuşi suficiente pentru a face din România o mare piaţă de desfacere pentru produsele occidentale. Mai era necesar ca populaţia să dispună de banii necesari cumpărării acestor produse. Cum românii nu prea aveau bani strânşi la ciorap şi nici salarii cine ştie ce, occidentul ne-a oferit, ca mijloc de a ne finanţa dorinţele, creditul în toate formele lui: de consum, ipotecar s-au ascuns sub formă de leasing. Prin intermediul băncilor aflate, cu excepţia CEC-ului, în totalitate sub controlul unor importante instituţii financiare occidentale, aproape toţi românii au avut acces la credite, singurele condiţii de îndeplinit fiind acelea de a avea un buletin şi un venit lunar. Cât priveşte măsurile prudenţiale acestea nu au mai contat, băncile relaxându­-şi politicile de creditare pentru consum după modelul sub-prime-ului american.

Toată lumea a avut de câştigat din această invazie de bani veniţi din Occident.

Astfel, apelând la credite bancare, mulţi români s-au mutat în case noi, şi-au schimbat maşinile, frigiderele şi televizoarele, deşi venitul lor lunar nu depăşea câteva sute de euro. Pînă şi concediile în străinătate şi le-au plătit cu bani împrumutaţi de la bănci.

Guvernanţii jubilau şi ei, lăudându-se în gura mare cu creşterile economice spectaculoase dar evitând să spună ca principala sursă a acestei creşteri era consumul exploziv de mărfuri din import. În plus, creşterea consumului a generat şi o creştere a încasărilor bugetare (TVA, accize, impozit pe venit, impozit pe profit, etc), excedentul bugetar obţinut fiind, din păcate, atât de rapid şi intens căpuşat de politicienii corupţi şi clientela politică până când din excedent s-a transformat într-un deficit.

Concernele occidentale erau şi ele foarte mulţumite de capacitatea mare de absorbţie a României, a doua piaţă de desfacere, după Polonia, din rândul noilor veniţi în comunitatea nord atlantică. În plus, uşurinţa cu care se acordau creditele, mai precis accesul facil la bani, a generat o creştere semnificativă a preţurilor comparativ cu celelalte ţări din zona Europei centrale şi de est, deci venituri suplimentare pentru producătorii occidentali şi marile lanţuri de magazine vest-europene prin care aceştia îşi distribuiau produsele în România;

La rândul lor, bancherii occidentali înregistrau cele mai mari profituri şi, implicit, bonusuri din istoria prezenţei lor România.

Avertismentele guvernatorului BNR şi a puţinilor analişti economici independenţi privind efectele nefaste ale supraîncălzirii economiei, a creşterii periculoase a deficitului comercial şi, implicit, a celui de cont curent, nu erau luate în seamă, toată lumea continuând să facă un singur lucru: să cumpere pe datorie cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.

În toamna lui 2008 a venit criza şi, odată cu ea, au dispărut banii, s-a restrâns creditarea şi, implicit, au scăzut vînzările, piaţa internă contractându-se în unele domenii cu peste 60%. Scăderea vânzărilor şi implicit a taxelor indirecte (TVA, accize, etc) a făcut ca primul şoc să fie resimţit de bugetul de stat care, lună de lună, a colectat cu peste un miliard de euro în medie mai puţin decât fusese planificat. Scăderea activităţilor economice, inclusiv a exporturilor şi importurilor, a obligat firmele private să-şi restrângă activitatea inclusiv prin trimiterea în şomaj a peste 300 mii de angajaţi care din contributori la bugetul de stat au devenit consumatori, fapt ce a crescut şi mai mult presiunea asupra finanţelor publice.

Soluţia imediată de echilibrare a situaţiei financiare a României ar fi fost scăderea imediată a cheltuielilor bugetare şi demararea de acţiuni ferme de relansare a acelor domenii economice generatoare de plus valoare şi valută: agricultura, turism şi anumite ramuri competitive ale industriei româneşti.

Ce au făcut guvernanţii noştrii? În afară de promisiuni, aproape nimic, preferând să compenseze deficitele prin angajarea ţări şi, implicit, a populaţiei, într-o morişcă de împrumuturi masive de la instituţii financiare internaţionale şi bănci locale. La prima vedere s-ar părea că starea actuală este urmarea unei crase incompetenţe în guvernare. Dar nu este deloc aşa. Să analizăm împreună ce se acunde în spatele acestei soluţii de ieşire din criză adoptată de guvernanţii noştri, cine are de câştigat, "cui prodest?", precum şi care sunt urmările pe termen mediu şi lung pentru România şi poporul român.

De la început trebuie să înţelegem că, atâta timp cât peste 80% din mărfurile şi produsele comercializate în România sunt produse de firme occidentale, scăderea dramatică a consumului, ca principal efect al crizei economice actuale, afectează în principal interesele străine şi într-o măsură mai mică economia naţională, cea mai bună dovadă fiind faptul că odată cu scăderea consumului s-a declanşat şi un proces de echilibrare a balanţei de plăţi şi a contului curent.

În acelaş timp, o scădere a veniturilor populaţiei angajate în sectorul privat şi cel bugetar, conduce, pe langa la o scădere a cosumului, şi la o reducere drastică a capacităţii populaţiei de a accesa credite datorită creşterii riscului de nerambursare. O scadere a creditării populaţiei înseamnă implicit o scădere a activităţii bancare şi a profiturilor acestora. Dar, în Romănia sectorul bancar se află aproape în totalitate în proprietate străină, deci principalii perdanţi ar fi fost, alături de producătorii occidentali de bunuri, şi instituţiile financiare occidentale.

Trebuia găsită o soluţie pentru a menţine ridicată capacitatea pieţei româneşti de a absorbi bunuri occidentale, dar şi o soluţie de a menţine ridicată, profitabilă şi sigură activitatea de creditare desfăşurată în România de băncile străine, în condiţiile în care veniturile sectorului privat au scăzut dramatic la fel ca şi bonitatea populaţiei.

Şi aşa s-a născut soluţia: menţinerea la cote ridicate, nejustificate de nivelul productivităţii muncii din ţara noastră, a umărului persoanelor angajate în sectorul bugetar şi a veniturilor acestora precum şi a investiţiilor şi achiziţiilor publice, şi finanţarea deficitului bugetar generat de aceste excese prin împrumuturi masive contractate de Guvernul României de la intituţiile bancare din România şi străinătate. In acest fel, s-a menţinut capacitatea de cumpărare a produselor importate din Occident de către persoanele angajate în sectorul bugetar, concomitent cu menţinerea instiuţiilor financiare străine, prin credite purtătoare de dobânzi, pe post de căpuse prinse de PIB-ul României.

Prin această soluţie băncile străine au by-pass-at riscul nerambusării creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice, acordând creditul direct statului, cel mai serios debitor pe care l-ar putea avea o bancă. Diferenţa dintre cheltuielile salariale şi de investiţii realizate efectiv de sectorul bugetar şi cheltuielile bugetare suportabile de economia românească actuală, diferenţă finanţătă de bănci, reprezintă în fapt o creditare a angajaţilor din sectorul bugetar şi a clientelei politice căreia i se atribuie contractele de investiţii şi achiziţii publice, dar nu direct ci prin intermediul statului care, în aceste condiţii, preia şi obligaţia rambursării creditelor.

Mai mult, obţinerea de către stat a resurselor necesare rambursării în viitor a acestor credite si a dobânzilor aferente (din care băncile îşi realizează profitul) nu se va face de la adevăraţii beneficiari - bugetarii şi companiile cliente politicienilor prin care s-au realizat investiţiile şi achiziţiile publice - ci de la întreaga populaţie care va fi obligată să plătească taxe şi impozite mult majorate.

Pe scurt, statul român va deveni, din momentul începerii rambursării acestor credite, executorul prin care băncile străine - care au creditat indirect achiziţionarea de către bugetari şi firmele clientelă de bunuri produse de firme occidentale - vor recupera aceste credite şi dobânzile aferente de la toţi cetăţenii României, indiferent dacă au fost sau nu beneficiari ai acestora.

Când se va termina această spoliere? e greu de spus, dar se văd deja rezultatele pozitive pentru bancherii occidentali; în 2009, bancile străine din România au obţinut cel mai mare profit din Europa datorită, în exclusivitate, creditelor masive cu dobîndă ridicată acordate statului român.

În ceea ce priveşte firmele particulare şi angajaţii acestora, acut decapitalizate şi cu veniturile în scădere, acestia au acces din ce în ce mai greu la linii de finanţare, căci ce bancă mai e interesată să intre în relaţii contractuale cu clienţi ce prezintă un risc de nerambursare, când are cel mai mare şi mai sigur client posibil: Statul Român.

Cât despre generaţiile viitoare de români - copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri - ei îşi vor vedea, pentru mulţi ani de acum încolo, roadele muncii lor luând calea băncilor occidentale, după ce, în prealabil, au fost rechizitionate de statul român sub formă de taxe şi impozite, ceea ce mă duce cu gândul la etimologia cuvântului ``ticălos`` din limba română. Următoarea explicaţie am gasit-o scrisă de Marian Badea în articolul ``Cu Tico în Thassos`` publicat în Ecoul:

``Cică, pe vremea fanarioţilor, aceştia au impus populaţiei o fiscalitate înrobitoare. Şi, pentru că românii nu aveau sau nu voiau să plătească atât cât se cerea, oamenii de încredere ai domnilor fanarioţi (majoritatea greci) intrau prin casele oamenilor şi îşi alegeau obiecte sau podoabe preţioase pe care şi le însuşeau. Şi de cele mai multe ori, ei exclamau surprinşi şi oarecum bucuroşi de frumuseţea acestora: „Ti kalos !”, ceea ce în limba greacă înseamnă „Ce frumos !”… Cu timpul, când aceştia reveneau să strângă birurile, populaţia românească se alarma prin viu grai transmiţându-şi unul, altuia, mesajul: „Vin ticăloşii``

Oare se vor întoarce ticăloşii?

Cui ii mai pasa de Romania si de poporul Roman?

Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?

Mulţumesc tuturor celor care au postat un comentariu la eseul introductiv al blog-ului "SALVAŢI ROMÂNIA" şi îmi exprim regretul că am întârziat cu publicarea următorului eseu datorită perioadei vacanţei de vară în care m-am rupt de internet şi de agenda efervescentă şi imprevizibilă a realităţilor din România. Deşi, iniţial, aveam în intenţie ca, începând cu următorul eseu, să abordez subiecte de actualitate (ex: "Criza financiară din România în contextul global", "Cauzele şi efectele instrăinării electoratului de partidele politice în România şi în Occident", "Partizanatul şi manipularea din media românească şi cea internaţionala", etc), conţinutul mesajelor Dvs. m-au făcut să mă gândesc să public acest mesaj intermediar, ultimul impuls fiindu-mi dat de comentariul cu numărul 11, postat de Anonim pe 30 iunie în care acesta îşi arăta indirect decepţia privind faptul că, în cele două săptămâni scurse de la postarea blogului, citez, "au răspuns doar 10 oameni". Această afirmaţie a stat la baza titlului acestui eseu "Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?".

*
* *

În marea lor majoritate comentariile Dvs. aderă la motivaţia ce a stat la baza iniţiativei "SALVAŢI ROMÂNIA", ceea ce m-a decis să continui acest demers. Totuşi, lipsa de speranţă manifestată de unii dintre Dvs. privind şansele de a întoarce căderea liberă a României către un trend ascendent coroborată, la polul opus, cu îndemnurile altora dintre vizitatori pentru demararea de acţiuni energice de schimbare a actualei stări de fapt din România necesită o analiză atentă menită să plaseze această iniţiativă, încă de la început, într-o sursă viabilă de idei şi soluţii aplicabile scopului propus.

Pe tot parcursul existenţei sale, blogul SALVAŢI ROMÂNIA, fiecare eseu sau comentariu publicat sau postat, trebuie să îndeplinească două condiţii principale: 1. să fie vizibil unui număr cât mai mare dintre acei cetăţeni români care dispun de nivelul intelectual şi structura morală necesare acestui proiect deloc simplu şi total altruist şi, 2., să fie neatacabil, protejând demersul în sine şi pe participanţi de eventuale atacuri mai mult sau mai puţin elegante venite din partea celor ce nu doresc realizarea obiectivelor la care vizitatorii de bună credinţă ai blogului au aderat.

Faptul că în două săptămîni nu au fost postate decât 11 comentarii, nu înseamnă că eseul nu a fost citit de numeroşi oameni. Care este motivul lipsei de reacţie a celor mai mulţi dintre aceştia? De ce nu au postat nici un comentariu? Ce semnificaţie are lipsa totală, până în acest moment, a comentariilor negative?

Deşi mi-aş fi dorit, nu m-am aşteptat nici o clipă ca acest blog să aibă de la început parte de un număr important de particpanţi, ceea ce face ca în acest moment să nu fiu deloc descurajat de numărul mic de comentarii. Iată şi de ce.

În ultimii 20 de ani, concepte cum ar fi "dragostea de ţară", "patriotismul" şi "ínteresul naţional” au dispărut aproape complet din limbajul curent - politic, cultural şi mediatic - precum şi din preocupările guvernanţilor de a insufla aceste sentimente generaţiilor în formare. Alipirea acestor sintagme de comunismul-naţionalist a făcut ca formatorii de opinie şi intelectualii cu vizibilitate publică să-şi autocenzureze discursurile, să evite folosirea acestori termeni pentru a nu fi etchetaţi ca "nostalgici" sau "criptocomunişti". Nu a contat că încă de pe vremea daco-romanilor iar ulterior în evul mediu, in secolul XIX şi, mai recent, în cele două războaie mondiale, momentele marcante ale istoriei românilor nu ar fi fost posibile fără oameni animaţi de aceste sentimente; important era să nu trezim nici cea mai mică bănuială că am putea simpatiza cu concepte propri ideologiei defunctului sistem.

Guvernanţii şi clasa politică care ne-au condus destinele în această perioadă, au avut şi ei un rol important în demonetizarea acestor termeni, dar din motive diferite. Chiar daca Art. 1 din Constituţia adoptată în 1991 stipulează că statul român este, citez, "suveran şi independent", aceste atribute şi altele convergente acestora au dispărut din limbajul politic, din mesajele şi discursul politicienilor. Astfel, pentru a evita apariţia în rândul populaţiei a sentimentelor anti-UE conducătorii noştri, conştienţi fiind că integrarea în structurile euro-atlanice va genera în mod automat diminuarea relevanţei acestor atribute pentru România, au căutat, dacă nu să le elimine din conştiinţa individuală, cel puţin să le minimalizeze ca importanţă.

Încercarea celor ce s-au perindat în ultima perioada la cârma României de a scoate din mentalul colectiv elementele ce definesc sentimentele patriotice este evidentă până şi în documente oficiale de mare importanţă pentru statul Român adoptate în ultimii ani, în condiţiile în care documente similare, adoptate de state cu o evoluţie post-comunistă similară cu cea a României, acrodă acestor noţiuni o importanţă deosebită. De exemplu, o analiză comparată a Startegiei de Securitate Naţională a României (http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf) şi a Strategiei de Securitate Naţională a Poloniei (http://merln.ndu.edu/whitepapers/Poland-2007-eng.pdf) privind valorile ce definesc interesul naţional, scoate în evidenţă diferenţe notabile.

Astfel, dacă documentul polonez pune în mod necondiţionat şi explicit în prim planul componentelor ce definesc interesul naţional activităţi ca: prezervarea independenţei şi suveranităţii statului, a integritaţii teritoriale şi a inviolabilităţii frontierelor, la paragraful similar din strategia românească acestea sunt precedate ca importanţă de, citez,” integrarea reală şi deplină în Uniunea Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de membru al Alianţei Nord-Atlantice”. Mai mult decât atât, spre deosebire de strategia de securitate poloneză care nu condiţionează apărarea acestor interese de nici un factor sau conjunctură externă, documentul românesc stipulează în continuare că “menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii statului român” se vor realiza, citez, “în condiţiile specifice ale participării la construcţia europeană”.

În plus, interese naţionale importante menţionate în strategia poloneză, cum ar fi prezervarea patrimoniului naţional, nu se regăsesc pe lista intereselor naţionale româneşti.

Dar are şi Strategia de Securitate Naţională a României elemente ce nu se regăsesc în cea poloneză. Astfel: solidaritatea cu naţiunile democratice; pacea şi cooperarea internaţională; dialogul şi comunicarea dintre civilizaţii (sic!), sunt noţiuni incluse in lista valorilor ce stau la baza interesului naţional românesc şi care lipsesc din lista similară poloneză.

A devenit cumva apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României mai puţin importantă decât integrarea euro-atlantică, solidaritatea cu naţiunile democratice şi comunicarea între civilizaţii? Intenţionăm cumva să renunţăm la patrimoniul naţional? şi dacă da, de ce state cu o evoluţie post comunistă similară cu a României, cum este Polonia, adoptă o poziţie vizibil diferită în ceea ce priveşte importanţa acestor atribute statale? Comentariile ar fi multe dar las la latitudinea fiecăruia dintre cititori să tragă concluziile. Analiza detaliată a celor două documente poate face în sine obiectul unui eseu ale cărui concluzii ridică serioase semne de întrebare privind corectitudinea modului cum este văzută şi asigurată securitatea României comparativ cu a altor state fost comuniste din centrul şi estul Europei. Într-un context diferit, dar legat de diferenţele majore dintre cele două strategii, ar fi util de analizat şi dacă ieşirea din criză a Poloniei, ce se produce concomitent cu adâncirea crizei în România, se datorează abordării total diferite a interesului naţional de către clasa politică a celor două ţări.

Dacă generaţiile mature deja la momentul decembrie 1989, din care fac şi eu parte, nu au fost complet golite de sentimentele naţionale, acestea le lipsesc aproape cu desăvârşire tinerilor care şi-au început educaţia în ultimii 20 de ani. Aşa cum am arătat mai sus, o bună parte a intelectualilor, media şi clasa politica, din motive mai mult sau mai puţin evidente, s-au distanţat de cea ce numim în accepţiunea clasică dragostea de ţară. În mod suspect această poziţie este adoptată şi de cei ce răspund de educaţia noilor generaţii de români. Din dorinţa de a evita coagularea pe baze naţionaliste, în rândul tinerilor, a unor curente contrare integrării, au fost eliminate din programa şcolară, sau mult diminuate, pasaje întregi din istoria şi literatura României care ar fi putut insufla acestora sentimente patriotice şi de responsabilitate faţă de viitorul ţării. Simpozioane, seminarii, cercuri de discuţii care să abordeze aceste teme în cadrul instituţiilor de învăţământ, au dispărut. Ce au obţinut guvenanţii noştri prin aceste acţiuni?: Linişte pe străzi ori de câte ori se organizeaza în Bucureşti summit-uri euro-atlantice - România fiind ţara cu cele mai puţine organizaţii sau mişcări anti-globalizare din UE - dar şi cel mai mare procent de tineri care vor să emigreze, într-un cuvânt poporul roman are cea mai slabă conştiinţă naţională din Europa.

Puţinii indivizi sau partide care au adoptat aceste concepte pentru a acapara un segment de piată refuzat de ceilalţi jucători de pe scena politică, sau pentru obine voturi electorale din exploatarea brută a sentimentelor naţionale, mai mult le-au compromis decât să le promveze. Aşa cum bine spunea un apreciat editorialist de la ziarul electronic BloomBiz intr-un recent comentariu, citez, “patriotismul a ajuns sa aiba o rezonanta de tinichea pentru că prea adesea a fost folosit ca subterfugiu al unor indivizi dubiosi”.Tot el spunea în continuare, citez,”dar vai de neamul care ajunge sa-i fie lehamite sa auda de patrie, drapel si eroism. Ajunge un trib, iar soarta triburilor este de a fi risipite”.

Oare a ajuns România un trib? Îi mai pasă cuiva de România şi de poporul român?

Există o stranie asemănare între primii douăzeci de ani postbelici şi aceşti primi douăzeci de ani postdecembrişti prin care a trecut România.

Şi atunci, ca şi acum, interesele naţionale erau subordonate unor interese internaţionale sau globale. Atunci vorbeam de CAER şi Tratatul de la Varşovia, acum vorbim de Uniunea Europeană şi NATO. Atunci vorbeam de uniune în cuget şi acţiune a clasei muncitoare de pe întreg mapamondul, acum vorbim de Globalizare.

Şi atunci ca şi acum, marile puteri sub a căror influenţă am intrat si-au infiltrat cu grijă în structurile statului român elementele şi structurile prin intermediul cărora şi-au exercitat dominaţia, controlul şi promovarea propriilor interese în detrimentul evident al celor naţionale.

Astfel, şi atunci ca şi acum, conducătorii români ai armatei şi a celorlalte structuri ce alcătuiesc sistemul de securitate nţională trebuiau să urmeze stagii de pregătire la instituţii de prestigiu ale acestor mari puteri. După absolvire şi funcţie de loialitatea demonstrată în perioada sudilor fată de noii stăpâni, acesti candidaţi erau sau nu numiţi în funcţii de decizie. Atunci aceste instituţii se aflau în fosta Uniune Sovietică şi se numeau LOMONOSOV şi FRUNZE, acum se numesc Harvard, Centrul European George C. Marshall sau colegiul NATO şi sunt localizate în state fondatoare NATO şi UE.

Şi atunci, ca şi acum, resursele naturale ale ţării erau date pe degeaba sau vândute la preţuri de nimic superputerilor sub a căror influenţă am intrat. Atunci vorbeam de petrol, cereale, alimente sau minereu de uraniu, acum vorbim de acelaş petrol şi de gaze.

Şi atunci, ca şi acum, istoria României predată în şcoli era şi este dezgolită de momentele ei eroice, iar cântece precum “Pui de lei” sau “Treceţi batalioane române Carpaţii” au dispărut din repertoriul formaţiilor corale româneşti în timp ce cinematografele, de atunci, si televiziunile, de acum, transmiteau şi transmit non-stop filme ce proslăveau, atunci, eroismul soldatului sovietic ce se opunea în opinci armatei naziste iar acum invincibilitatea celui american în lupta cu armatele lui Ho Şi Min, Kim Ir Sen, Sadam Husein, şi cu terorismul internaţional.

La 20 de ani de la terminarea celui de Al Doilea Razboi Mondial nu existau statistici care să evalueze efectele acestor politici asupra populaţiei României, în schimb avem acum, la 20 de ani de la căderea regimului communist.

Astfel, un foarte recent eurobarometru realizat în perioada 12 iunie-6 iulie 2009 arată că românii sunt pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de ţara de origine şi tot pe ultimul loc la interesul pentru politică, mai pe înţelesul tuturor, nu le mai pasă de România, de cine şi cum o conduce. Nu le mai pasă de viitorul ei.

Mie şi multor români ne mai pasă de România. Ne pasă de cum vom trece prin senioratul vieţii noastre şi ne mai pasă de viitorul copiilor, nepoţilor şi stă-stră nepotilor noştri.

Şi eu, ca şi mulţi alţi români, aş fi dorit ca integrarea noastră în civilizaţia occidentală să fie urmată în mod automat de bunăstare şi securitate personală, de câştigarea unui loc fruntaş în rândul naţiunilor care contează în ecuaţia politico-economică şi militară mondială.

Din nefericire lucrurile nu stau aşa, iar criza mondială în care tocmai am intrat a scos la iveală toate minusurile, vulnerabilităţile şi dezechilibrele de care suferă România şi poporul roman după 20 de ani trăiţi în nepăsare faţă de valorile şi interesele naţionale perene. Ne-am trezit brusc în faţa unei comunităţi internaţionale debusolate şi egoiste, în care fiecare membru are ca principal obiectiv salvarea propriilor popoare, solidaritatea internaţională rămânând doar un simplu slogan de ademenit noii-veniţi. Secătuiţi de resurse materiale şi cu o populaţie calificată în preponderenţă în meserii speculative, suntem incapabili să articulăm soluţii la o situaţie fără ieşire. Instrăinaţi fiind de propria ţară nu realizăm că singura noastră şansă de a supravieţui cu demnitate acestui formitabil test este să ne întoarcem unii către ceilalţi si împreună către singura entitate care nu ne-a trădat niciodată deşi noi am trădat-o de atât de multe ori: România. Aici se află leagănul renaşterii noastre, rezerva inepuizabilă de resurse care să ne ofere un viitor demn şi sigur într-o comunitate internaţională ai cărei membri sunt din ce mai mult egoişti. Pentru asta însă trebuie să ne iubim ţara şi semenii, trebuie sa fim patrioţi.

Patriotismul nu a fost întotdeauna şi peste tot preţuit ca o trăsătură umană valoroasă, fiind demonetizat şi alterat de indivizi dubiosi care l-au folosit de multe ori pe post de agent manipulator al maselor pentru atingerea de scopuri si interese personale. Acest antipatriotism, cum ar putea fi numit, a făcut ca personalităţi importante să-l critice şi chiar să-I atribuie conotatii negative. Astfel bunecunoscutul poet şi eseist englez din secolul XVIII, Samuel Johnson spunea că ”patriotismul este ultimul refugiu al unui şnapan”, iar George Bernard Shaw spunea: “nu o să avem niciodată o lume liniştită până cind nu o să eliminăm patriotismul din conştiinţa umană”. Şi astăzi, chiar în România, sunt o mulţime de indivizi care aruncă patriotismul în derizoriu fapt ce îngreunează orice iniţiativă de a retrezi acest sentiment în sufletul concetăţenilor noştri.

Ca un om care a trait multi ani în străinătate ca angajat al statului român, stiu că patriotismul desinteresat, asemănător dragostei indestructibile faţă de părinţi şi fraţi, este un sentiment rar, mai ales într-o ţară cu un climat atât de nepropice pentru cultivarea sa în sufletul cetăţenilor ei. Acest tip de patriotism apare în conştiinţa individului în condiţii speciale şi independent de voinţa acestuia, asemanător modului în care credinţa în Dumnezeu se naşte în sufletul celui până mai ieri necredincios. El nu se vinde niciodată pe bani, plăceri sau demnităţi efemere. Este asemnea adevăratei credinţe religioase pentru care sihastrul renunţă la tot ceea ce este lumesc fiind invidiat de mai marii bisericii care ar vrea, dar nu sunt capabili, să urmeze această cale îngustă. De aceea acest tip de patriotism este la fel de rar întâlnit în politică precum adevărata credinţă este urmată de clerici deşi, făra a apela la patriotism şi adevărata credinţă politica şi, respectiv, religia şi-ar pierde sensul si importanţa. În sprijinul acestei idei, îl citez pe un binecunoscut istoric englez din secolul XIX, John Dalberg Acton (Lord Acton) care spunea:”Patriotismul reprezintă pentru politică ceea ce credinţa reprezintă pentru religie”. Această dragoste de ţară proprie înaintasilor noştri, definită de glorie, eroism şi sacrificiu pentru ţara şi poporul tău, este în prezent un sentiment extrem de rar şi ar fi o utopie ca cineva, la început de mileniu trei, să creadă că îl va mai putea transmite noilor generaţii. Această formă ancestrală de patriotism atât de puternic susţinută de ginditori celebrii ca Cicero, Montesquieu, Rousseau şi eroi precum Căpitanul Nathan Hale, primul spion american căzut în războiul de Independenţă (care spunea:“regret că am doar o viaţă să pierd pentru ţara mea”), este apusă într-o lume dominată de un pragmatism şi individualism exacerbate în care Globalizarea ne propune să ne tăiem rădacinile pentru a ne elibera şi a ne folosi toate energiile la exploatarea planetei şi a semenilor noştri mai puţin dotaţi şi mai puţin norocoşi decât noi.

Dar oare aici se opreşte definirea conceptului de "patriotism"? Daca da, atunci lipsa de patriotism cu care ne confrunmtăm astazi în România pare firească şi imposibil de surmontat.

Conducătorii care ne-au creionat destinele în cei aproape cincizeci de ani de comunism şi douăzeci de ani de capitalism neo-liberal au omis , în mod deliberat sau inconstient, să ne prezinte şi celălalt tip de patriotism, cunoscut şi dezbătut de gânditori celebrii încă din evul mediu, cel derivat din purul interes al realizării şi perpetuării interesului propriu, patriotismul modern conform căruia, aşa cum spunea Machiavelli: ”cetăţenii îşi iubesc ţara şi sunt capabili de fapte mărete deoarece realizează că Republica este fundamentul libertăţii, securităţii şi prosperităţii lor”.

În “Dictionaire philosophique” Voltaire ne spune, citez,:”Conform acestui tip de patriotism, dacă patria este doar o structură legală şi politică care protejează drepturile cetăţenilor ei, atuncii ea nu poate cere acestora decât un ataşament care derivă din dragostea de sine şi interesul propriu. Ei îşi vor iubi patria atâta timp cât le va conveni să fie cetăţenii acelei republici; dacă vor vedea că acest lucru nu mai este valabil, probabil că vor părăsi acea patrie dacă vor putea. Patriotismul lor este o dragoste raţională în cel mai deplin sens; o dragoste care se potriveşte indivizilor rationali care ştiu cum să-şi calculeze interesele”.

Un alt gânditor din secolul al XVIII-lea, mai puţin cunoscut dar extrem de vizionar, pe nume Paolo Mattia Doria scria în lucrarea “La vita civile”: Dragostea de ţară se bazează în conştientizarea că fericirea noastră rezidă din securitatea ţării noastre. Oamenii ar trebui să se simtă ataşaţi de ţara lor precum plantele de solul în care îşi au înfipte rădăcinile. Ei trebuie să-şi iubească ţara din conştiinţa că este în interesul lor să facă asta”.

Tot Doria remarcă că lipsa patriotismului generează o slabă tărie spirituală şi exacerbarea viciilor care, împreună cu corupţia şi falşii politicieni se intercondiţionează şi se determină reciproc. De parcă s-ar fi întors trei secole în timp, de pe plaiurile mioritice pe meleagurile napoletane, Doria susţine idei extreme de valabile şi în ziua de azi, citez: "Unui popor obişnuit cu corupţia îi lipseşte taria spirituală să sesizeze şi să se opună falşilor politicieni care sunt responsabili pentru mizeria lor (…….) Falşii politicieni cred că pot să-şi ţină supuşii docili şi să le câştige dragostea încurajandu-le viciile cu comportamentul lor corupt.”

Acesta este patriotismul promovat de "Salvează România", un patriotism lucid şi raţional născut din dorinţa firescă a individului de a trăi mai bine în ţara în care s-au născut el, părinţii şi strămoşii lui şi în care se vor naşte copiii, nepoţii şi strănepoţii săi. Un patriotism care impune asumarea şi salfgardarea moştenirii materiale, culturale şi spirituale ce nea fost transmisă de secole din generaţie în generaţie, concomitent cu obligaţia de a înobila aceată moştenire şi a o transmite mai departe generaţiilor viitoare. Un patriotism care să ne trezească din letargia consumeristă în care trăim, care să ne facă să urâm exacerbarea viciilor şi corupţia precum şi pe cei care încercă să ne prezinte aceste tare ca modalităţi şi mijloace de a ne obţine fericirea şi bunăstarea. Un patrotism care să ne responsabilizeze faţă de concetăţenii contemporani nouă şi cei ce vor veni după noi. De binele şi bunăstarea lor depinde binele şi liniştea fiecăruia dintre noi.

Despre celălalt patriotism, patriotismul dezinteresat, "Salvaţi România" va manifesta veneraţia ce se cuvine să o acordăm sentimentelor de esenţă tare, cele necondiţionate de material şi incompatibile cu noţiunea de pragmatism, cele care fac diferenţa în momente de supremă restrişte, cele care nasc eroii unui neam al căror sacrificiu devin deseori catalizatorul acţiunilor de eliberare a popoarelor aflate în pragul disperării. Acest patriotism nu trebuie negat, dimpotrivă, puţinii dintre noi care îl mai posedă trebuiesc protejaţi şi făcuţi vizibili, precum farurile din porturi ce transmit lumina călăuzitoare corăbiilor pe timpul furtunii.

Acesta este esenţa demersului “Salvaţi România”. Chiar dacă unora le poate părea o iniţiativă infantilă de a resuscita un muribund când toate analizele sugerează un eminent deces, suntem cu toţii condamnaţi să salvăm această ţară iar pentru a reuşi trebuie să o iubim, să o îngrijim şi să o apărăm pentru a ne bucura de bunătăţile şi bogăţiile ei noi şi urmaşii noştri multe veacuri de acum încolo.

Tot ce avem de făcut este să ne căutăm şi să ne redescoperim împreună aceste sentimente latente ce în mod sigur ne-au fost transmise de înaintaşii noştri dar au fost estompate de individualism, egocentrism şi mirajul integrării şi Globalzării. Să schimbăm opinii, idei şi să căutăm împreună soluţii. Lipsa comentariilor negative denotă bunul simţ al demersului ce descurajează reacţiile celor ce s-ar putea simţii ameninţaţi de posibilitatea reuşitei acestei iniţiative. Mai devreme sau mai târziu vor apărea şi comentarii potrivnice, dar niciodată acestea nu vor ameninţa serios acest proiect atâta timp cât nu vom abdica de la esenţa demersului nostru: să salvăm România pentru binele general al nostru şi al generaţiiolr viitoare fără a urmări nici un moment obţinerea de avantaje individuale. Pragmatismul de care vom da dovadă în urmărirea interesului general al naţiunii române şi altruismul cu care vom rezista tentaţiilor de a folosi proiectul pentru avantaje personale ne vor oferi protecţie în faţa oricăror încercări şi ne vor garanta succesul final al acţiunilor noastre.

De aceea vă sugerez ca în următoarele luni să transmiteţi link-ul acestui blog tuturor celor care credeţi că au ceva de spus, care pot vibra, împrună cu noi, la gândul acestui ideal: să SALVĂM ROMÂNIA! Să nu aveţi reţineri şi să nu vă fie teamă că veţi trezi zâmbete indulgente şi superioare sau că veţi fi consideraţi patetici. De curând îi respundeam aceluiaşi editorialist de la BloomBiz, citez, “Dragostea de ţară sună patetic doar celor ce nu o posedă”. Vă rog, deci, să vă asumaţi, ca şi mine, riscul că aţi putea suna patetic, cu speranţa că printre cei care vă vor auzi strigătul vor fi şi câţiva care aşteptau de mult acest mesaj dar se resemnaseră în faţa disoluţiei din ce în ce mai pregnate a societăţii româneşti. Lăsaţi mândria la o parte şi renunţaţi, măcar pentru un moment, la imaginea “cool” pe care unii dintre voi s-au străduit atât de mult să şi-o proiecteze. Sunt valori efemere ce nu vor conta într-un eventual colaps. Să aveţi tot timpul în vedere că momentele de criză, ca cea prin care trece România de câţiva ani încoace, reprezintă de fiecare dată examene prin care istoria testează patriotismul, interesul naţional şi asumarea răspunderii pentru soarta generaţiilor viitoare de care este capabil un popor. Acum este momentul să descătuşăm energiile de care avem nevoie pentru Salvarea României.
Acum este momentul când românii trebuie să înţeleagă că primii pe care pot conta în vremuri grele sunt concetăţenii lor, este solidaritate de care aceştia sunt capabili să o manifeste recipoc în cadrul acestui corpus imens numit poporul român, pentru binele tuturor şi al fiecăruia dintre noi în parte. Vă urez succes şi să nu abandonaţi niciodată speranţa, indiferent de cât de cenuşiu se anunţă viitorul. Aştept comentariile şi sugestiile voastre.

De ce "SALVAŢI ROMÂNIA" ?

Suntem cu toţii cetăţeni ai planetei Pământ şi trăim un început de mileniu deloc promiţător pentru viitorul umanităţii.

Debusolaţi şi lipsiţi de repere ne pierdem sufletul şi conştiinţa într-un zbucium continuu având ca scop să consumăm şi să fim admirati. Sensul vieţii, un viitor prosper urmaşilor şi semenilor noştri, comunităţilor în care trăim, omenirii în general, dispare încet dar sigur din meditaţiile şi preocupările noastre lăsând loc unui egocentrism desuet.

În toată goana noastră nebunească după plăceri, acumulări materiale, poziţii efemere şi influenţe iluzorii, puţini dintre noi mai auzim, din când în când, o voce interioară ce ne strigă: eşti pe un drum greşit, trebuie să schimbi ceva!

Ne mişcăm, vorbim, muncim, iubim, într-un cuvânt, trăim, din ce în ce mai repede şi mai dezordonat fără perspectiva de a ne depăşii vreodată barierele de timp şi cunoaştere, la fel cum moleculele de apă, încălzite fiind, îşi înteţesc miscarea dezordonată fără speranţa de a părăsi vreodată creuzetul. Tot apa ne spune că am mai avea o şansă de eliberare, dar suntem prea leneşi, prea comozi şi prea fricoşi s-o încercăm: să dăm în clocot.

Nicicând în istoria omenirii dezbaterile de idei nu au fost atât de sărace în a aborda unitar individul, privit ca, deopotrivă, promotor, principal beneficiar şi victimă a tuturor manifestărilor societăţii umane. Săraci în idealuri şi căi de urmat, lipsiţi de reponsabilităţi sociale, trăim izolaţi sufleteşte de semenii noştri deşi, fizic, împreună şi prin ei, ne urmărim meschin interesele proprii, condamnând definitiv coeziunea umană şi obiectivele acesteia, singurele ce ne pot asigura, pe termen lung şi la propiu, universalitatea.

Dezîmpovăraţi de asumarea moştenirii lăsate de înaintaşii noştri, de conservarea, înobilarea şi transmiterea ei generaţiilor viitoare, ne alegem conducători miopi şi superficiali dar capabili să ne ofere pâine şi circ în timp ce îndreaptă spre noi, milostivi şi ameninţători, continuu şi concomitent, persuatorii mileniului trei: băţul şi morcovul (the stick and the carrot).

Ei, aleşii şi conducătorii noştri la început de mileniu, nu ne conduc pe bază de principii şi ideologii ci după cerinţele şi legile impuse de îngeri şi demoni mai vechi sau mai noi, deoptrivă stăpânii şi uneltele lor dar şi prietenii, sperietorile şi duşmanii noştri, reali sau inventaţi, ce poartă nume ciudate, ca “Democraţie”, “Modernitate”, “Globalizare”, “Noua Ordine Mondială”, “Terorism internaţional”, “Piaţă liberă”, forţe omniprezente şi cameleonice, ce ne răsplătesc sau pedepsesc funcţie de cum le tratăm, deşi, fără noi oamenii, ar fi precum miresme în vid sau cutremure în nori, noţiuni şi fenomene imposibile.

Sub stăpânirea acestor îngeri şi demoni a intrat, acum douăzeci de ani, poporul român. Tânjind după opulenţa şi confortul occidental, l-am ucis pe Împăratul Roşu, stăpânul şi temnicerul nostru timp de 45 de ani, înlocuindu-l fără rezerve, optimişti şi încrezători, cu creatorul şi stăpânul tuturor îngerilor şi demonilor, strălucitorul, zgomotosul, promiţătorul Capitalism.

Pentru a-şi demonstra umanismul, noul stăpân ne-a lăsat să golim visteria Împăratului Roşu într-o orgie caracteristică deţinuţilor eliberaţi înainte de termen. Sătui să mai trudim şase zile pe săptămână, să ne petrecem sărbătorile prin muncă şi să salivăm în faţa vitrinelor occidentale ale căror bunătăţi tocmai le gustasem, ne-am grăbit apoi să depăşim decalajele de bunăstare ce ne separau de supuşii mai vechi ai Capitalismului. În goana după bani şi uitând de exemplul milenar al înaintaşilor noştri ce-şi obţineau bunăstarea, atâta cât era ea, prin muncă şi efort propriu, am acceptat propunerea noului stăpân de a scoate la mezat Zeiţa Roşie, cea care ne-a consumat energiile şi munca timp de aproape 50 de ani, condamnându-ne la salam cu soia şi zahăr pe cartelă în numele unui “viitor luminos” şi a “propăşirii neamului românesc pe noi culmi de progres şi civilizaţie”. Numele ei în limbajul de lemn, Averea Întregului Popor iar în limbajul noii orânduiri: Proprietatea Publică.

Ca să scăpăm de “mormanul de fiare vechi” pe care slugărea muncitorimea română, am tăiat şi vândut la kilogram fabrici, uzine şi combinate.
Ca să ucidem demonul cooperatist am dărâmat CAP-urile şi SMT-urile, sistemele de irigaţii şi fermele, din ale căror resturi ne-am construit coteţele şi pavat curţile.
Ca să-i potenţeze şi să-i fidelizeze pe noii boieri şi arendaşii acestora, nimeni alţii decât foştii vătafi ai Împăratului Roşu şi slugile lor ce au jurat necondiţionat credinţă Capitalismului, noul stăpân le-a donat activele performante şi i-a lăsat să ne devalizeze băncile şi să ne fure economiile prin tot felul de scheme piramidale şi fonduri de investiţii.
Ne-am vândut pe nimic pădurile, utilităţile publice, resursele naturale şi băncile, şi tot nu a fost deajuns.
Am trecut la bugetul de stat şi bugetele locale pe care le-am căpuşat şi continuăm să le căpuşăm fără milă.
În final, am început să ne vindem chiar şi munca încă neprestată, cumpărând totul pe împrumut, până şi concediile. Şi, ca să nu rămână nimic neexploatat, am început să vindem şi viitorul copiilor noştri, împrumutând bani de la fonduri, organizaţii şi bănci doar ca să ne ostoim poftele şi să ne afişăm o falsă prosperitate.
Ne aflăm în prezent în postura tatălui beţiv şi fără loc de muncă care, în sevraj fiind, se împrumută de bani garantând cu casa, deşi ştie că nu are cum să plătească ratele, pentru ţuica zilnică, aruncându-şi copiii în stradă şi condamnându-i la sărăcie şi privaţiuni fară sfârşit.

Ce influenţe are acest rapt generalizat asupra diverselor domenii de activitate ale societăţii româneşti şi, indirect, asupra populaţiei României?

Cum arată acum acest tărâm numit România după 45 de ani de guvernare roşie şi 20 de ani de capitalism “original”? Ce văd în jurul lor copiii noştri care au votat pentru prima data anul trecut?

Cât de pregătiţi suntem să înfruntăm criza economico-financiară globală? Când şi cum o vom depăşi şi ce viitor ne aşteaptă?

Pentru orice om de pe planetă, este suficient să navigheze pe internet folosind, în engleză şi română, cuvintele cheie “România ocupă locul...”, ca să ia la cunoştinţă de următoarele realităţi:

La majoratul primei generaţii de români liberi din ultimii 50 de ani, crescuţi şi educaţi într-o ţăra membră cu drepturi depline în structurile euro-atlantice, suntem catalogaţi în Europa şi în lume ca un popor trist, nefericit, neproductiv, needucat, măcinat de corupţie, cu o sănatate precară, o speranţă de viată redusă, o mortalitate ridicată şi o justiţie ineficientă; o ţară cu o forţă de muncă slab pregătită, neatractivă pentru investitorii industriali străini, cu o infrastructură înapoiată şi un turism primitiv în ciuda potenţialului ridicat, cu un sector productiv slab dezvoltat şi o administraţie greoaie; o ţară în care se dă de şase ori mai multă şpagă decât media europeană dar este pe ultimul loc în Europa la producţia agricolă medie la hectar; o ţără cu o fiscalitate excesivă, ce oferă facilităţi zero investitorilor mici şi mijlocii dar care îşi permite să susţină un sector bugetar supradimensionat; o ţară ai cărei conducători au preocupări minime, dacă nu inexistente, pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi pregătirea populaţiei pentru confruntarea cu provocările specifice secolului 21.


Concluzia: într-o lume aflată într-o profundă criză morala, dominată de un protecţionism în creştere şi un egosim justificat de criza ce nu iartă pe nimeni, dacă nu efectuăm schimbări fundamentale în toate domeniile de activitate ale societăţii, ne îndreptăm spre faliment economic, social şi politic, ce ameninţă însăşi funcţionarea şi, în ultimă instanţă, existenţa statului român.

Idea blogului “Salvaţi România” s-a născut din pierderea oricărei speranţe că vre-una din cele patru puteri actuale ale statului (inclusiv media) ar mai putea fi în măsură să demareze dezbateri şi să avanseze soluţii de însănătoşire a societăţii româneşti. Politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, jurnalişti şi oameni ai legii au fost prinşi în ultimii douăzeci de ani, cu sau fără ştirea lor, într-o plasă de păianjen împletită din relaţii transpartinice, interese de grup, complicităţi oculte şi legi incoerente, a cărei singură menire este acapararea cu orice preţ a puterii economice, politice şi administrative din România, chiar dacă acest preţ este sacrifcarea interesului general pe termen mediu şi lung.

În acelaşi timp, acest blog exprimă speranţa că mai sunt în România oameni suficient de pregătiţi şi doritori să participe cu analize, opinii şi soluţii la redresarea ţării; este o invitaţie adresată tuturor românilor de bună credinţă la rezolvarea unui puzzle multidimensional a cărui imagine finală este situaţia reală a României şi perspectivele ei funcţie de evoluţiile de pe scena internaţională şi posibilele scenarii şi programe de redresare ce ar putea fi aplicate.

Blogul “Salvaţi România”, deşi nu are şi nu va avea niciodată conotaţii politice, propunându-şi să fie complet imun la orice afilliaţie sau partizanat, nu va descuraja dezbateri ideologice, dimpotrivă. Într-o lume care a fost martora, în mai puţin de douăzeci de ani, la compromiterea principalelor două sisteme politico economice ale ultimului secol, comunismul şi capitalismul, nevoia de prospeţime, inovaţie şi luciditate în desenarea unui nou tip de societate este mai mare ca oricând.

Asta nu înseamnă că opiniile celor care sunt membrii ai unor partide, sau simpatizanţi ai acestora, nu sunt bine venite. “Salvaţi România” se doreşte un forum în cadrul căruia orice persoană, publică sau obişnuită, angrenată politic sau nu, să poată să ne facă cunoscute, în nume propriu sau sub protecţia anonimatului analizele, prognozele şi soluţiile sale privind prezentul şi viitorul României, atâta imp cât ele urmăresc interesele comune ale tuturor românilor, indiferent de partidul, pătura socială, etnia, religia, sau grupul socio-profesional din care fac parte. Astfel, consider că înaintea oricăror interese de grup, orice societate ce se doreşte perenă, este obligată să urmărească prioritar acele obiective comune tuturor membrilor ei indiferent de particularităţile şi interesele care îi unesc sau deosebesc. Creionarea, definirea şi modalităţile de atingere a acestor obiective, este ceea ce î-şi propune acest forum.

Şi, ar mai fi un motiv ce a stat la baza ideii realizării forumului “Salvaţi România”, dacă nu la fel de pragmatic, cel puţin la fel de important: testarea interesului real pe care românii, cel puţin cei ce au acces la internet, îl au pentru reconstrucţia unei Românii viabile, prospere, şi promiţătoare de bunăstare şi afirmare pentru generaţiile viitoare. Inerţia, letargia, lipsa de reacţie, într-un cuvânt acceptarea tăcută cu care populaţia a tratat evenimentele politico-economice şi sociale din ultima perioadă, impune, din perspectiva conotaţiei evident mioritice, un răspuns clar la următoarea întrebare: dorim să schimbăm situaţia jalnică în care se află România sau ne lamentăm aşteptând tăcuţi şi resemnaţi să n-i se întâmple ceea ce alţii au hotărât deja pentru noi?

În următoarele patru săptămâni aştept reacţia voastră, a tuturor celor ce vor primii acest mesaj, referitoare la oportunitatea unui asemenea demers precum şi propuneri menite să ajute la obţinerea, selectarea şi sintetizarea celor mai bune comentarii ale participanţilor la forum.

Voi transmite acest mesaj nu numai prietenilor şi cunoscuţilor mei ci şi cât mai multor reprezentanţi ai celor patru puteri din stat cu speranţa că, unii dintre aceştia, într-un proces de conştiinţă, î-şi vor lăsa deoparte interesele personale şi se vor angaja, împreună cu noi, la punerea în aplicare a acestei idei.

Bi-lunar, sau în măsura timpului disponibil, voi posta pe forum diverse eseuri ce îşi propun să analizeze situaţii şi evenimente interne de actualitate în contextul realităţilor şi evoluţiilor externe, cu scopul de a identifica diferenţe şi similitudini utile în creionarea perspectivelor ce ne aştepată. Vor fi abordate şi evenimente internaţionale din domenii diverse cum ar fi cel financiar, comercial, politic, militar şi energetic, încercând să rezolvăm sistemul de ecuaţii al interdependenţei mondiale ce are printre necunscute şi performanţe şi evoluţii ale domeniilor similare din România. Analiza şi sinteza celor mai valoroase comentarii vor fi repostate pe blog

Referitor la profilul iniţiatorului acestui blog consider că următoarele date sunt suficiente: am 51 de ani, sunt inginer de aeronave, fost diplomat al României în străinătate, specialist în relaţii economice internaţionale şi comerţ exterior.

Vă mulţumesc pentru timpul consumat pentru citirea acestui mesaj, şi aştept cu interes comentariile voastre. Celor cărora citirea acestui mesaj l-i s-a părut o pierdere de timp, le cer scuze.