Statul român: executorul prin care corporaţiile şi bancile occidentale spoliază România şi generaţiile viitoare de români.

Trebuie să recunosc că titlul pare cam dur dar, analizând deciziile luate în domeniul financiar de către guvernanţii noştrii în ultimele luni, vom ajunge la concluzia că este chiar indulgent.

După schimbarea de sistem politico-economic declanşată de evenimentele din decembrie 1989, noua putere din România a demarat o acţiune intensă de inoculare în mentalul colectiv al românilor a ideii unui ajutor necondiţionat pe care ţarile occidentale, în special cele europene, ar fi fost dispuse să-l acorde României pentru creşterea niveluli de trai, reducerea decalajelor ce ne separau de occident şi integrarea în rândul statelor dezvoltate din clubul euro-atlantic.

Puţini români s-au gandit atunci că Occidentul, prin agenţii săi de influenţă care se aflau la conducerea României, nu facea alteceva decăt să vândă românilor un măr otrăvit ascunzând sub gustul dulceag al promisiunilor de bunăstare un dublu scop cu efecte dezastroase pe termen mediu şi lung: distrugerea industriei românesti, în vederea transformării României într-o piaţă de desfacere pentru produsele preponderent vestice, şi indatorarea masivă a populaţiei şi statului român ca mijloc de presiune politică si economică permanentă.

Sub pretextul, devenit stindard, al necesităţii demolării “mormanului de fiare vechi”, cum era denumită industria românească de către un fost prim-ministru, şi a alinierii pieţelor financiare şi de bunuri la normele şi regulile europene, s-a trecut la desfiinţarea unităţilor productive din industrie şi agricultură fapt ce a redus drastic prezenţa pe piaţa românească a produselor de larg consum şi alimentare indigene. Concomitent, s-au privatizat sau concesionat în condiţii oneroase, către concerne occidentale private şi de stat, sectoarele economice strategice, bănci, utilităţi publice şi acele unităţi productive cu randament ridicat, scoţindu-se din proprietatea şi influenţa privată şi publică românească o mare parte din centrele de profit indigene. S-a eliminat astfel orice posibilă iniţiativă românească de relansare a unor activitaţi industriale capabile să aproivizioneze piaţa românească si cea internaţională cu produse ”made in Romania”.

Vidul de produse româneşti la care s-a adăugat dorinţa arzătoare a românilor de a beneficia de opulenţa şi confortul occidentului nu erau totuşi suficiente pentru a face din România o mare piaţă de desfacere pentru produsele occidentale. Mai era necesar ca populaţia să dispună de banii necesari cumpărării acestor produse. Cum românii nu prea aveau bani strânşi la ciorap şi nici salarii cine ştie ce, occidentul ne-a oferit, ca mijloc de a ne finanţa dorinţele, creditul în toate formele lui: de consum, ipotecar s-au ascuns sub formă de leasing. Prin intermediul băncilor aflate, cu excepţia CEC-ului, în totalitate sub controlul unor importante instituţii financiare occidentale, aproape toţi românii au avut acces la credite, singurele condiţii de îndeplinit fiind acelea de a avea un buletin şi un venit lunar. Cât priveşte măsurile prudenţiale acestea nu au mai contat, băncile relaxându­-şi politicile de creditare pentru consum după modelul sub-prime-ului american.

Toată lumea a avut de câştigat din această invazie de bani veniţi din Occident.

Astfel, apelând la credite bancare, mulţi români s-au mutat în case noi, şi-au schimbat maşinile, frigiderele şi televizoarele, deşi venitul lor lunar nu depăşea câteva sute de euro. Pînă şi concediile în străinătate şi le-au plătit cu bani împrumutaţi de la bănci.

Guvernanţii jubilau şi ei, lăudându-se în gura mare cu creşterile economice spectaculoase dar evitând să spună ca principala sursă a acestei creşteri era consumul exploziv de mărfuri din import. În plus, creşterea consumului a generat şi o creştere a încasărilor bugetare (TVA, accize, impozit pe venit, impozit pe profit, etc), excedentul bugetar obţinut fiind, din păcate, atât de rapid şi intens căpuşat de politicienii corupţi şi clientela politică până când din excedent s-a transformat într-un deficit.

Concernele occidentale erau şi ele foarte mulţumite de capacitatea mare de absorbţie a României, a doua piaţă de desfacere, după Polonia, din rândul noilor veniţi în comunitatea nord atlantică. În plus, uşurinţa cu care se acordau creditele, mai precis accesul facil la bani, a generat o creştere semnificativă a preţurilor comparativ cu celelalte ţări din zona Europei centrale şi de est, deci venituri suplimentare pentru producătorii occidentali şi marile lanţuri de magazine vest-europene prin care aceştia îşi distribuiau produsele în România;

La rândul lor, bancherii occidentali înregistrau cele mai mari profituri şi, implicit, bonusuri din istoria prezenţei lor România.

Avertismentele guvernatorului BNR şi a puţinilor analişti economici independenţi privind efectele nefaste ale supraîncălzirii economiei, a creşterii periculoase a deficitului comercial şi, implicit, a celui de cont curent, nu erau luate în seamă, toată lumea continuând să facă un singur lucru: să cumpere pe datorie cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.

În toamna lui 2008 a venit criza şi, odată cu ea, au dispărut banii, s-a restrâns creditarea şi, implicit, au scăzut vînzările, piaţa internă contractându-se în unele domenii cu peste 60%. Scăderea vânzărilor şi implicit a taxelor indirecte (TVA, accize, etc) a făcut ca primul şoc să fie resimţit de bugetul de stat care, lună de lună, a colectat cu peste un miliard de euro în medie mai puţin decât fusese planificat. Scăderea activităţilor economice, inclusiv a exporturilor şi importurilor, a obligat firmele private să-şi restrângă activitatea inclusiv prin trimiterea în şomaj a peste 300 mii de angajaţi care din contributori la bugetul de stat au devenit consumatori, fapt ce a crescut şi mai mult presiunea asupra finanţelor publice.

Soluţia imediată de echilibrare a situaţiei financiare a României ar fi fost scăderea imediată a cheltuielilor bugetare şi demararea de acţiuni ferme de relansare a acelor domenii economice generatoare de plus valoare şi valută: agricultura, turism şi anumite ramuri competitive ale industriei româneşti.

Ce au făcut guvernanţii noştrii? În afară de promisiuni, aproape nimic, preferând să compenseze deficitele prin angajarea ţări şi, implicit, a populaţiei, într-o morişcă de împrumuturi masive de la instituţii financiare internaţionale şi bănci locale. La prima vedere s-ar părea că starea actuală este urmarea unei crase incompetenţe în guvernare. Dar nu este deloc aşa. Să analizăm împreună ce se acunde în spatele acestei soluţii de ieşire din criză adoptată de guvernanţii noştri, cine are de câştigat, "cui prodest?", precum şi care sunt urmările pe termen mediu şi lung pentru România şi poporul român.

De la început trebuie să înţelegem că, atâta timp cât peste 80% din mărfurile şi produsele comercializate în România sunt produse de firme occidentale, scăderea dramatică a consumului, ca principal efect al crizei economice actuale, afectează în principal interesele străine şi într-o măsură mai mică economia naţională, cea mai bună dovadă fiind faptul că odată cu scăderea consumului s-a declanşat şi un proces de echilibrare a balanţei de plăţi şi a contului curent.

În acelaş timp, o scădere a veniturilor populaţiei angajate în sectorul privat şi cel bugetar, conduce, pe langa la o scădere a cosumului, şi la o reducere drastică a capacităţii populaţiei de a accesa credite datorită creşterii riscului de nerambursare. O scadere a creditării populaţiei înseamnă implicit o scădere a activităţii bancare şi a profiturilor acestora. Dar, în Romănia sectorul bancar se află aproape în totalitate în proprietate străină, deci principalii perdanţi ar fi fost, alături de producătorii occidentali de bunuri, şi instituţiile financiare occidentale.

Trebuia găsită o soluţie pentru a menţine ridicată capacitatea pieţei româneşti de a absorbi bunuri occidentale, dar şi o soluţie de a menţine ridicată, profitabilă şi sigură activitatea de creditare desfăşurată în România de băncile străine, în condiţiile în care veniturile sectorului privat au scăzut dramatic la fel ca şi bonitatea populaţiei.

Şi aşa s-a născut soluţia: menţinerea la cote ridicate, nejustificate de nivelul productivităţii muncii din ţara noastră, a umărului persoanelor angajate în sectorul bugetar şi a veniturilor acestora precum şi a investiţiilor şi achiziţiilor publice, şi finanţarea deficitului bugetar generat de aceste excese prin împrumuturi masive contractate de Guvernul României de la intituţiile bancare din România şi străinătate. In acest fel, s-a menţinut capacitatea de cumpărare a produselor importate din Occident de către persoanele angajate în sectorul bugetar, concomitent cu menţinerea instiuţiilor financiare străine, prin credite purtătoare de dobânzi, pe post de căpuse prinse de PIB-ul României.

Prin această soluţie băncile străine au by-pass-at riscul nerambusării creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice, acordând creditul direct statului, cel mai serios debitor pe care l-ar putea avea o bancă. Diferenţa dintre cheltuielile salariale şi de investiţii realizate efectiv de sectorul bugetar şi cheltuielile bugetare suportabile de economia românească actuală, diferenţă finanţătă de bănci, reprezintă în fapt o creditare a angajaţilor din sectorul bugetar şi a clientelei politice căreia i se atribuie contractele de investiţii şi achiziţii publice, dar nu direct ci prin intermediul statului care, în aceste condiţii, preia şi obligaţia rambursării creditelor.

Mai mult, obţinerea de către stat a resurselor necesare rambursării în viitor a acestor credite si a dobânzilor aferente (din care băncile îşi realizează profitul) nu se va face de la adevăraţii beneficiari - bugetarii şi companiile cliente politicienilor prin care s-au realizat investiţiile şi achiziţiile publice - ci de la întreaga populaţie care va fi obligată să plătească taxe şi impozite mult majorate.

Pe scurt, statul român va deveni, din momentul începerii rambursării acestor credite, executorul prin care băncile străine - care au creditat indirect achiziţionarea de către bugetari şi firmele clientelă de bunuri produse de firme occidentale - vor recupera aceste credite şi dobânzile aferente de la toţi cetăţenii României, indiferent dacă au fost sau nu beneficiari ai acestora.

Când se va termina această spoliere? e greu de spus, dar se văd deja rezultatele pozitive pentru bancherii occidentali; în 2009, bancile străine din România au obţinut cel mai mare profit din Europa datorită, în exclusivitate, creditelor masive cu dobîndă ridicată acordate statului român.

În ceea ce priveşte firmele particulare şi angajaţii acestora, acut decapitalizate şi cu veniturile în scădere, acestia au acces din ce în ce mai greu la linii de finanţare, căci ce bancă mai e interesată să intre în relaţii contractuale cu clienţi ce prezintă un risc de nerambursare, când are cel mai mare şi mai sigur client posibil: Statul Român.

Cât despre generaţiile viitoare de români - copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri - ei îşi vor vedea, pentru mulţi ani de acum încolo, roadele muncii lor luând calea băncilor occidentale, după ce, în prealabil, au fost rechizitionate de statul român sub formă de taxe şi impozite, ceea ce mă duce cu gândul la etimologia cuvântului ``ticălos`` din limba română. Următoarea explicaţie am gasit-o scrisă de Marian Badea în articolul ``Cu Tico în Thassos`` publicat în Ecoul:

``Cică, pe vremea fanarioţilor, aceştia au impus populaţiei o fiscalitate înrobitoare. Şi, pentru că românii nu aveau sau nu voiau să plătească atât cât se cerea, oamenii de încredere ai domnilor fanarioţi (majoritatea greci) intrau prin casele oamenilor şi îşi alegeau obiecte sau podoabe preţioase pe care şi le însuşeau. Şi de cele mai multe ori, ei exclamau surprinşi şi oarecum bucuroşi de frumuseţea acestora: „Ti kalos !”, ceea ce în limba greacă înseamnă „Ce frumos !”… Cu timpul, când aceştia reveneau să strângă birurile, populaţia românească se alarma prin viu grai transmiţându-şi unul, altuia, mesajul: „Vin ticăloşii``

Oare se vor întoarce ticăloşii?

Cui ii mai pasa de Romania si de poporul Roman?

Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?

Mulţumesc tuturor celor care au postat un comentariu la eseul introductiv al blog-ului "SALVAŢI ROMÂNIA" şi îmi exprim regretul că am întârziat cu publicarea următorului eseu datorită perioadei vacanţei de vară în care m-am rupt de internet şi de agenda efervescentă şi imprevizibilă a realităţilor din România. Deşi, iniţial, aveam în intenţie ca, începând cu următorul eseu, să abordez subiecte de actualitate (ex: "Criza financiară din România în contextul global", "Cauzele şi efectele instrăinării electoratului de partidele politice în România şi în Occident", "Partizanatul şi manipularea din media românească şi cea internaţionala", etc), conţinutul mesajelor Dvs. m-au făcut să mă gândesc să public acest mesaj intermediar, ultimul impuls fiindu-mi dat de comentariul cu numărul 11, postat de Anonim pe 30 iunie în care acesta îşi arăta indirect decepţia privind faptul că, în cele două săptămâni scurse de la postarea blogului, citez, "au răspuns doar 10 oameni". Această afirmaţie a stat la baza titlului acestui eseu "Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?".

*
* *

În marea lor majoritate comentariile Dvs. aderă la motivaţia ce a stat la baza iniţiativei "SALVAŢI ROMÂNIA", ceea ce m-a decis să continui acest demers. Totuşi, lipsa de speranţă manifestată de unii dintre Dvs. privind şansele de a întoarce căderea liberă a României către un trend ascendent coroborată, la polul opus, cu îndemnurile altora dintre vizitatori pentru demararea de acţiuni energice de schimbare a actualei stări de fapt din România necesită o analiză atentă menită să plaseze această iniţiativă, încă de la început, într-o sursă viabilă de idei şi soluţii aplicabile scopului propus.

Pe tot parcursul existenţei sale, blogul SALVAŢI ROMÂNIA, fiecare eseu sau comentariu publicat sau postat, trebuie să îndeplinească două condiţii principale: 1. să fie vizibil unui număr cât mai mare dintre acei cetăţeni români care dispun de nivelul intelectual şi structura morală necesare acestui proiect deloc simplu şi total altruist şi, 2., să fie neatacabil, protejând demersul în sine şi pe participanţi de eventuale atacuri mai mult sau mai puţin elegante venite din partea celor ce nu doresc realizarea obiectivelor la care vizitatorii de bună credinţă ai blogului au aderat.

Faptul că în două săptămîni nu au fost postate decât 11 comentarii, nu înseamnă că eseul nu a fost citit de numeroşi oameni. Care este motivul lipsei de reacţie a celor mai mulţi dintre aceştia? De ce nu au postat nici un comentariu? Ce semnificaţie are lipsa totală, până în acest moment, a comentariilor negative?

Deşi mi-aş fi dorit, nu m-am aşteptat nici o clipă ca acest blog să aibă de la început parte de un număr important de particpanţi, ceea ce face ca în acest moment să nu fiu deloc descurajat de numărul mic de comentarii. Iată şi de ce.

În ultimii 20 de ani, concepte cum ar fi "dragostea de ţară", "patriotismul" şi "ínteresul naţional” au dispărut aproape complet din limbajul curent - politic, cultural şi mediatic - precum şi din preocupările guvernanţilor de a insufla aceste sentimente generaţiilor în formare. Alipirea acestor sintagme de comunismul-naţionalist a făcut ca formatorii de opinie şi intelectualii cu vizibilitate publică să-şi autocenzureze discursurile, să evite folosirea acestori termeni pentru a nu fi etchetaţi ca "nostalgici" sau "criptocomunişti". Nu a contat că încă de pe vremea daco-romanilor iar ulterior în evul mediu, in secolul XIX şi, mai recent, în cele două războaie mondiale, momentele marcante ale istoriei românilor nu ar fi fost posibile fără oameni animaţi de aceste sentimente; important era să nu trezim nici cea mai mică bănuială că am putea simpatiza cu concepte propri ideologiei defunctului sistem.

Guvernanţii şi clasa politică care ne-au condus destinele în această perioadă, au avut şi ei un rol important în demonetizarea acestor termeni, dar din motive diferite. Chiar daca Art. 1 din Constituţia adoptată în 1991 stipulează că statul român este, citez, "suveran şi independent", aceste atribute şi altele convergente acestora au dispărut din limbajul politic, din mesajele şi discursul politicienilor. Astfel, pentru a evita apariţia în rândul populaţiei a sentimentelor anti-UE conducătorii noştri, conştienţi fiind că integrarea în structurile euro-atlanice va genera în mod automat diminuarea relevanţei acestor atribute pentru România, au căutat, dacă nu să le elimine din conştiinţa individuală, cel puţin să le minimalizeze ca importanţă.

Încercarea celor ce s-au perindat în ultima perioada la cârma României de a scoate din mentalul colectiv elementele ce definesc sentimentele patriotice este evidentă până şi în documente oficiale de mare importanţă pentru statul Român adoptate în ultimii ani, în condiţiile în care documente similare, adoptate de state cu o evoluţie post-comunistă similară cu cea a României, acrodă acestor noţiuni o importanţă deosebită. De exemplu, o analiză comparată a Startegiei de Securitate Naţională a României (http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf) şi a Strategiei de Securitate Naţională a Poloniei (http://merln.ndu.edu/whitepapers/Poland-2007-eng.pdf) privind valorile ce definesc interesul naţional, scoate în evidenţă diferenţe notabile.

Astfel, dacă documentul polonez pune în mod necondiţionat şi explicit în prim planul componentelor ce definesc interesul naţional activităţi ca: prezervarea independenţei şi suveranităţii statului, a integritaţii teritoriale şi a inviolabilităţii frontierelor, la paragraful similar din strategia românească acestea sunt precedate ca importanţă de, citez,” integrarea reală şi deplină în Uniunea Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de membru al Alianţei Nord-Atlantice”. Mai mult decât atât, spre deosebire de strategia de securitate poloneză care nu condiţionează apărarea acestor interese de nici un factor sau conjunctură externă, documentul românesc stipulează în continuare că “menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii statului român” se vor realiza, citez, “în condiţiile specifice ale participării la construcţia europeană”.

În plus, interese naţionale importante menţionate în strategia poloneză, cum ar fi prezervarea patrimoniului naţional, nu se regăsesc pe lista intereselor naţionale româneşti.

Dar are şi Strategia de Securitate Naţională a României elemente ce nu se regăsesc în cea poloneză. Astfel: solidaritatea cu naţiunile democratice; pacea şi cooperarea internaţională; dialogul şi comunicarea dintre civilizaţii (sic!), sunt noţiuni incluse in lista valorilor ce stau la baza interesului naţional românesc şi care lipsesc din lista similară poloneză.

A devenit cumva apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României mai puţin importantă decât integrarea euro-atlantică, solidaritatea cu naţiunile democratice şi comunicarea între civilizaţii? Intenţionăm cumva să renunţăm la patrimoniul naţional? şi dacă da, de ce state cu o evoluţie post comunistă similară cu a României, cum este Polonia, adoptă o poziţie vizibil diferită în ceea ce priveşte importanţa acestor atribute statale? Comentariile ar fi multe dar las la latitudinea fiecăruia dintre cititori să tragă concluziile. Analiza detaliată a celor două documente poate face în sine obiectul unui eseu ale cărui concluzii ridică serioase semne de întrebare privind corectitudinea modului cum este văzută şi asigurată securitatea României comparativ cu a altor state fost comuniste din centrul şi estul Europei. Într-un context diferit, dar legat de diferenţele majore dintre cele două strategii, ar fi util de analizat şi dacă ieşirea din criză a Poloniei, ce se produce concomitent cu adâncirea crizei în România, se datorează abordării total diferite a interesului naţional de către clasa politică a celor două ţări.

Dacă generaţiile mature deja la momentul decembrie 1989, din care fac şi eu parte, nu au fost complet golite de sentimentele naţionale, acestea le lipsesc aproape cu desăvârşire tinerilor care şi-au început educaţia în ultimii 20 de ani. Aşa cum am arătat mai sus, o bună parte a intelectualilor, media şi clasa politica, din motive mai mult sau mai puţin evidente, s-au distanţat de cea ce numim în accepţiunea clasică dragostea de ţară. În mod suspect această poziţie este adoptată şi de cei ce răspund de educaţia noilor generaţii de români. Din dorinţa de a evita coagularea pe baze naţionaliste, în rândul tinerilor, a unor curente contrare integrării, au fost eliminate din programa şcolară, sau mult diminuate, pasaje întregi din istoria şi literatura României care ar fi putut insufla acestora sentimente patriotice şi de responsabilitate faţă de viitorul ţării. Simpozioane, seminarii, cercuri de discuţii care să abordeze aceste teme în cadrul instituţiilor de învăţământ, au dispărut. Ce au obţinut guvenanţii noştri prin aceste acţiuni?: Linişte pe străzi ori de câte ori se organizeaza în Bucureşti summit-uri euro-atlantice - România fiind ţara cu cele mai puţine organizaţii sau mişcări anti-globalizare din UE - dar şi cel mai mare procent de tineri care vor să emigreze, într-un cuvânt poporul roman are cea mai slabă conştiinţă naţională din Europa.

Puţinii indivizi sau partide care au adoptat aceste concepte pentru a acapara un segment de piată refuzat de ceilalţi jucători de pe scena politică, sau pentru obine voturi electorale din exploatarea brută a sentimentelor naţionale, mai mult le-au compromis decât să le promveze. Aşa cum bine spunea un apreciat editorialist de la ziarul electronic BloomBiz intr-un recent comentariu, citez, “patriotismul a ajuns sa aiba o rezonanta de tinichea pentru că prea adesea a fost folosit ca subterfugiu al unor indivizi dubiosi”.Tot el spunea în continuare, citez,”dar vai de neamul care ajunge sa-i fie lehamite sa auda de patrie, drapel si eroism. Ajunge un trib, iar soarta triburilor este de a fi risipite”.

Oare a ajuns România un trib? Îi mai pasă cuiva de România şi de poporul român?

Există o stranie asemănare între primii douăzeci de ani postbelici şi aceşti primi douăzeci de ani postdecembrişti prin care a trecut România.

Şi atunci, ca şi acum, interesele naţionale erau subordonate unor interese internaţionale sau globale. Atunci vorbeam de CAER şi Tratatul de la Varşovia, acum vorbim de Uniunea Europeană şi NATO. Atunci vorbeam de uniune în cuget şi acţiune a clasei muncitoare de pe întreg mapamondul, acum vorbim de Globalizare.

Şi atunci ca şi acum, marile puteri sub a căror influenţă am intrat si-au infiltrat cu grijă în structurile statului român elementele şi structurile prin intermediul cărora şi-au exercitat dominaţia, controlul şi promovarea propriilor interese în detrimentul evident al celor naţionale.

Astfel, şi atunci ca şi acum, conducătorii români ai armatei şi a celorlalte structuri ce alcătuiesc sistemul de securitate nţională trebuiau să urmeze stagii de pregătire la instituţii de prestigiu ale acestor mari puteri. După absolvire şi funcţie de loialitatea demonstrată în perioada sudilor fată de noii stăpâni, acesti candidaţi erau sau nu numiţi în funcţii de decizie. Atunci aceste instituţii se aflau în fosta Uniune Sovietică şi se numeau LOMONOSOV şi FRUNZE, acum se numesc Harvard, Centrul European George C. Marshall sau colegiul NATO şi sunt localizate în state fondatoare NATO şi UE.

Şi atunci, ca şi acum, resursele naturale ale ţării erau date pe degeaba sau vândute la preţuri de nimic superputerilor sub a căror influenţă am intrat. Atunci vorbeam de petrol, cereale, alimente sau minereu de uraniu, acum vorbim de acelaş petrol şi de gaze.

Şi atunci, ca şi acum, istoria României predată în şcoli era şi este dezgolită de momentele ei eroice, iar cântece precum “Pui de lei” sau “Treceţi batalioane române Carpaţii” au dispărut din repertoriul formaţiilor corale româneşti în timp ce cinematografele, de atunci, si televiziunile, de acum, transmiteau şi transmit non-stop filme ce proslăveau, atunci, eroismul soldatului sovietic ce se opunea în opinci armatei naziste iar acum invincibilitatea celui american în lupta cu armatele lui Ho Şi Min, Kim Ir Sen, Sadam Husein, şi cu terorismul internaţional.

La 20 de ani de la terminarea celui de Al Doilea Razboi Mondial nu existau statistici care să evalueze efectele acestor politici asupra populaţiei României, în schimb avem acum, la 20 de ani de la căderea regimului communist.

Astfel, un foarte recent eurobarometru realizat în perioada 12 iunie-6 iulie 2009 arată că românii sunt pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de ţara de origine şi tot pe ultimul loc la interesul pentru politică, mai pe înţelesul tuturor, nu le mai pasă de România, de cine şi cum o conduce. Nu le mai pasă de viitorul ei.

Mie şi multor români ne mai pasă de România. Ne pasă de cum vom trece prin senioratul vieţii noastre şi ne mai pasă de viitorul copiilor, nepoţilor şi stă-stră nepotilor noştri.

Şi eu, ca şi mulţi alţi români, aş fi dorit ca integrarea noastră în civilizaţia occidentală să fie urmată în mod automat de bunăstare şi securitate personală, de câştigarea unui loc fruntaş în rândul naţiunilor care contează în ecuaţia politico-economică şi militară mondială.

Din nefericire lucrurile nu stau aşa, iar criza mondială în care tocmai am intrat a scos la iveală toate minusurile, vulnerabilităţile şi dezechilibrele de care suferă România şi poporul roman după 20 de ani trăiţi în nepăsare faţă de valorile şi interesele naţionale perene. Ne-am trezit brusc în faţa unei comunităţi internaţionale debusolate şi egoiste, în care fiecare membru are ca principal obiectiv salvarea propriilor popoare, solidaritatea internaţională rămânând doar un simplu slogan de ademenit noii-veniţi. Secătuiţi de resurse materiale şi cu o populaţie calificată în preponderenţă în meserii speculative, suntem incapabili să articulăm soluţii la o situaţie fără ieşire. Instrăinaţi fiind de propria ţară nu realizăm că singura noastră şansă de a supravieţui cu demnitate acestui formitabil test este să ne întoarcem unii către ceilalţi si împreună către singura entitate care nu ne-a trădat niciodată deşi noi am trădat-o de atât de multe ori: România. Aici se află leagănul renaşterii noastre, rezerva inepuizabilă de resurse care să ne ofere un viitor demn şi sigur într-o comunitate internaţională ai cărei membri sunt din ce mai mult egoişti. Pentru asta însă trebuie să ne iubim ţara şi semenii, trebuie sa fim patrioţi.

Patriotismul nu a fost întotdeauna şi peste tot preţuit ca o trăsătură umană valoroasă, fiind demonetizat şi alterat de indivizi dubiosi care l-au folosit de multe ori pe post de agent manipulator al maselor pentru atingerea de scopuri si interese personale. Acest antipatriotism, cum ar putea fi numit, a făcut ca personalităţi importante să-l critice şi chiar să-I atribuie conotatii negative. Astfel bunecunoscutul poet şi eseist englez din secolul XVIII, Samuel Johnson spunea că ”patriotismul este ultimul refugiu al unui şnapan”, iar George Bernard Shaw spunea: “nu o să avem niciodată o lume liniştită până cind nu o să eliminăm patriotismul din conştiinţa umană”. Şi astăzi, chiar în România, sunt o mulţime de indivizi care aruncă patriotismul în derizoriu fapt ce îngreunează orice iniţiativă de a retrezi acest sentiment în sufletul concetăţenilor noştri.

Ca un om care a trait multi ani în străinătate ca angajat al statului român, stiu că patriotismul desinteresat, asemănător dragostei indestructibile faţă de părinţi şi fraţi, este un sentiment rar, mai ales într-o ţară cu un climat atât de nepropice pentru cultivarea sa în sufletul cetăţenilor ei. Acest tip de patriotism apare în conştiinţa individului în condiţii speciale şi independent de voinţa acestuia, asemanător modului în care credinţa în Dumnezeu se naşte în sufletul celui până mai ieri necredincios. El nu se vinde niciodată pe bani, plăceri sau demnităţi efemere. Este asemnea adevăratei credinţe religioase pentru care sihastrul renunţă la tot ceea ce este lumesc fiind invidiat de mai marii bisericii care ar vrea, dar nu sunt capabili, să urmeze această cale îngustă. De aceea acest tip de patriotism este la fel de rar întâlnit în politică precum adevărata credinţă este urmată de clerici deşi, făra a apela la patriotism şi adevărata credinţă politica şi, respectiv, religia şi-ar pierde sensul si importanţa. În sprijinul acestei idei, îl citez pe un binecunoscut istoric englez din secolul XIX, John Dalberg Acton (Lord Acton) care spunea:”Patriotismul reprezintă pentru politică ceea ce credinţa reprezintă pentru religie”. Această dragoste de ţară proprie înaintasilor noştri, definită de glorie, eroism şi sacrificiu pentru ţara şi poporul tău, este în prezent un sentiment extrem de rar şi ar fi o utopie ca cineva, la început de mileniu trei, să creadă că îl va mai putea transmite noilor generaţii. Această formă ancestrală de patriotism atât de puternic susţinută de ginditori celebrii ca Cicero, Montesquieu, Rousseau şi eroi precum Căpitanul Nathan Hale, primul spion american căzut în războiul de Independenţă (care spunea:“regret că am doar o viaţă să pierd pentru ţara mea”), este apusă într-o lume dominată de un pragmatism şi individualism exacerbate în care Globalizarea ne propune să ne tăiem rădacinile pentru a ne elibera şi a ne folosi toate energiile la exploatarea planetei şi a semenilor noştri mai puţin dotaţi şi mai puţin norocoşi decât noi.

Dar oare aici se opreşte definirea conceptului de "patriotism"? Daca da, atunci lipsa de patriotism cu care ne confrunmtăm astazi în România pare firească şi imposibil de surmontat.

Conducătorii care ne-au creionat destinele în cei aproape cincizeci de ani de comunism şi douăzeci de ani de capitalism neo-liberal au omis , în mod deliberat sau inconstient, să ne prezinte şi celălalt tip de patriotism, cunoscut şi dezbătut de gânditori celebrii încă din evul mediu, cel derivat din purul interes al realizării şi perpetuării interesului propriu, patriotismul modern conform căruia, aşa cum spunea Machiavelli: ”cetăţenii îşi iubesc ţara şi sunt capabili de fapte mărete deoarece realizează că Republica este fundamentul libertăţii, securităţii şi prosperităţii lor”.

În “Dictionaire philosophique” Voltaire ne spune, citez,:”Conform acestui tip de patriotism, dacă patria este doar o structură legală şi politică care protejează drepturile cetăţenilor ei, atuncii ea nu poate cere acestora decât un ataşament care derivă din dragostea de sine şi interesul propriu. Ei îşi vor iubi patria atâta timp cât le va conveni să fie cetăţenii acelei republici; dacă vor vedea că acest lucru nu mai este valabil, probabil că vor părăsi acea patrie dacă vor putea. Patriotismul lor este o dragoste raţională în cel mai deplin sens; o dragoste care se potriveşte indivizilor rationali care ştiu cum să-şi calculeze interesele”.

Un alt gânditor din secolul al XVIII-lea, mai puţin cunoscut dar extrem de vizionar, pe nume Paolo Mattia Doria scria în lucrarea “La vita civile”: Dragostea de ţară se bazează în conştientizarea că fericirea noastră rezidă din securitatea ţării noastre. Oamenii ar trebui să se simtă ataşaţi de ţara lor precum plantele de solul în care îşi au înfipte rădăcinile. Ei trebuie să-şi iubească ţara din conştiinţa că este în interesul lor să facă asta”.

Tot Doria remarcă că lipsa patriotismului generează o slabă tărie spirituală şi exacerbarea viciilor care, împreună cu corupţia şi falşii politicieni se intercondiţionează şi se determină reciproc. De parcă s-ar fi întors trei secole în timp, de pe plaiurile mioritice pe meleagurile napoletane, Doria susţine idei extreme de valabile şi în ziua de azi, citez: "Unui popor obişnuit cu corupţia îi lipseşte taria spirituală să sesizeze şi să se opună falşilor politicieni care sunt responsabili pentru mizeria lor (…….) Falşii politicieni cred că pot să-şi ţină supuşii docili şi să le câştige dragostea încurajandu-le viciile cu comportamentul lor corupt.”

Acesta este patriotismul promovat de "Salvează România", un patriotism lucid şi raţional născut din dorinţa firescă a individului de a trăi mai bine în ţara în care s-au născut el, părinţii şi strămoşii lui şi în care se vor naşte copiii, nepoţii şi strănepoţii săi. Un patriotism care impune asumarea şi salfgardarea moştenirii materiale, culturale şi spirituale ce nea fost transmisă de secole din generaţie în generaţie, concomitent cu obligaţia de a înobila aceată moştenire şi a o transmite mai departe generaţiilor viitoare. Un patriotism care să ne trezească din letargia consumeristă în care trăim, care să ne facă să urâm exacerbarea viciilor şi corupţia precum şi pe cei care încercă să ne prezinte aceste tare ca modalităţi şi mijloace de a ne obţine fericirea şi bunăstarea. Un patrotism care să ne responsabilizeze faţă de concetăţenii contemporani nouă şi cei ce vor veni după noi. De binele şi bunăstarea lor depinde binele şi liniştea fiecăruia dintre noi.

Despre celălalt patriotism, patriotismul dezinteresat, "Salvaţi România" va manifesta veneraţia ce se cuvine să o acordăm sentimentelor de esenţă tare, cele necondiţionate de material şi incompatibile cu noţiunea de pragmatism, cele care fac diferenţa în momente de supremă restrişte, cele care nasc eroii unui neam al căror sacrificiu devin deseori catalizatorul acţiunilor de eliberare a popoarelor aflate în pragul disperării. Acest patriotism nu trebuie negat, dimpotrivă, puţinii dintre noi care îl mai posedă trebuiesc protejaţi şi făcuţi vizibili, precum farurile din porturi ce transmit lumina călăuzitoare corăbiilor pe timpul furtunii.

Acesta este esenţa demersului “Salvaţi România”. Chiar dacă unora le poate părea o iniţiativă infantilă de a resuscita un muribund când toate analizele sugerează un eminent deces, suntem cu toţii condamnaţi să salvăm această ţară iar pentru a reuşi trebuie să o iubim, să o îngrijim şi să o apărăm pentru a ne bucura de bunătăţile şi bogăţiile ei noi şi urmaşii noştri multe veacuri de acum încolo.

Tot ce avem de făcut este să ne căutăm şi să ne redescoperim împreună aceste sentimente latente ce în mod sigur ne-au fost transmise de înaintaşii noştri dar au fost estompate de individualism, egocentrism şi mirajul integrării şi Globalzării. Să schimbăm opinii, idei şi să căutăm împreună soluţii. Lipsa comentariilor negative denotă bunul simţ al demersului ce descurajează reacţiile celor ce s-ar putea simţii ameninţaţi de posibilitatea reuşitei acestei iniţiative. Mai devreme sau mai târziu vor apărea şi comentarii potrivnice, dar niciodată acestea nu vor ameninţa serios acest proiect atâta timp cât nu vom abdica de la esenţa demersului nostru: să salvăm România pentru binele general al nostru şi al generaţiiolr viitoare fără a urmări nici un moment obţinerea de avantaje individuale. Pragmatismul de care vom da dovadă în urmărirea interesului general al naţiunii române şi altruismul cu care vom rezista tentaţiilor de a folosi proiectul pentru avantaje personale ne vor oferi protecţie în faţa oricăror încercări şi ne vor garanta succesul final al acţiunilor noastre.

De aceea vă sugerez ca în următoarele luni să transmiteţi link-ul acestui blog tuturor celor care credeţi că au ceva de spus, care pot vibra, împrună cu noi, la gândul acestui ideal: să SALVĂM ROMÂNIA! Să nu aveţi reţineri şi să nu vă fie teamă că veţi trezi zâmbete indulgente şi superioare sau că veţi fi consideraţi patetici. De curând îi respundeam aceluiaşi editorialist de la BloomBiz, citez, “Dragostea de ţară sună patetic doar celor ce nu o posedă”. Vă rog, deci, să vă asumaţi, ca şi mine, riscul că aţi putea suna patetic, cu speranţa că printre cei care vă vor auzi strigătul vor fi şi câţiva care aşteptau de mult acest mesaj dar se resemnaseră în faţa disoluţiei din ce în ce mai pregnate a societăţii româneşti. Lăsaţi mândria la o parte şi renunţaţi, măcar pentru un moment, la imaginea “cool” pe care unii dintre voi s-au străduit atât de mult să şi-o proiecteze. Sunt valori efemere ce nu vor conta într-un eventual colaps. Să aveţi tot timpul în vedere că momentele de criză, ca cea prin care trece România de câţiva ani încoace, reprezintă de fiecare dată examene prin care istoria testează patriotismul, interesul naţional şi asumarea răspunderii pentru soarta generaţiilor viitoare de care este capabil un popor. Acum este momentul să descătuşăm energiile de care avem nevoie pentru Salvarea României.
Acum este momentul când românii trebuie să înţeleagă că primii pe care pot conta în vremuri grele sunt concetăţenii lor, este solidaritate de care aceştia sunt capabili să o manifeste recipoc în cadrul acestui corpus imens numit poporul român, pentru binele tuturor şi al fiecăruia dintre noi în parte. Vă urez succes şi să nu abandonaţi niciodată speranţa, indiferent de cât de cenuşiu se anunţă viitorul. Aştept comentariile şi sugestiile voastre.

De ce "SALVAŢI ROMÂNIA" ?

Suntem cu toţii cetăţeni ai planetei Pământ şi trăim un început de mileniu deloc promiţător pentru viitorul umanităţii.

Debusolaţi şi lipsiţi de repere ne pierdem sufletul şi conştiinţa într-un zbucium continuu având ca scop să consumăm şi să fim admirati. Sensul vieţii, un viitor prosper urmaşilor şi semenilor noştri, comunităţilor în care trăim, omenirii în general, dispare încet dar sigur din meditaţiile şi preocupările noastre lăsând loc unui egocentrism desuet.

În toată goana noastră nebunească după plăceri, acumulări materiale, poziţii efemere şi influenţe iluzorii, puţini dintre noi mai auzim, din când în când, o voce interioară ce ne strigă: eşti pe un drum greşit, trebuie să schimbi ceva!

Ne mişcăm, vorbim, muncim, iubim, într-un cuvânt, trăim, din ce în ce mai repede şi mai dezordonat fără perspectiva de a ne depăşii vreodată barierele de timp şi cunoaştere, la fel cum moleculele de apă, încălzite fiind, îşi înteţesc miscarea dezordonată fără speranţa de a părăsi vreodată creuzetul. Tot apa ne spune că am mai avea o şansă de eliberare, dar suntem prea leneşi, prea comozi şi prea fricoşi s-o încercăm: să dăm în clocot.

Nicicând în istoria omenirii dezbaterile de idei nu au fost atât de sărace în a aborda unitar individul, privit ca, deopotrivă, promotor, principal beneficiar şi victimă a tuturor manifestărilor societăţii umane. Săraci în idealuri şi căi de urmat, lipsiţi de reponsabilităţi sociale, trăim izolaţi sufleteşte de semenii noştri deşi, fizic, împreună şi prin ei, ne urmărim meschin interesele proprii, condamnând definitiv coeziunea umană şi obiectivele acesteia, singurele ce ne pot asigura, pe termen lung şi la propiu, universalitatea.

Dezîmpovăraţi de asumarea moştenirii lăsate de înaintaşii noştri, de conservarea, înobilarea şi transmiterea ei generaţiilor viitoare, ne alegem conducători miopi şi superficiali dar capabili să ne ofere pâine şi circ în timp ce îndreaptă spre noi, milostivi şi ameninţători, continuu şi concomitent, persuatorii mileniului trei: băţul şi morcovul (the stick and the carrot).

Ei, aleşii şi conducătorii noştri la început de mileniu, nu ne conduc pe bază de principii şi ideologii ci după cerinţele şi legile impuse de îngeri şi demoni mai vechi sau mai noi, deoptrivă stăpânii şi uneltele lor dar şi prietenii, sperietorile şi duşmanii noştri, reali sau inventaţi, ce poartă nume ciudate, ca “Democraţie”, “Modernitate”, “Globalizare”, “Noua Ordine Mondială”, “Terorism internaţional”, “Piaţă liberă”, forţe omniprezente şi cameleonice, ce ne răsplătesc sau pedepsesc funcţie de cum le tratăm, deşi, fără noi oamenii, ar fi precum miresme în vid sau cutremure în nori, noţiuni şi fenomene imposibile.

Sub stăpânirea acestor îngeri şi demoni a intrat, acum douăzeci de ani, poporul român. Tânjind după opulenţa şi confortul occidental, l-am ucis pe Împăratul Roşu, stăpânul şi temnicerul nostru timp de 45 de ani, înlocuindu-l fără rezerve, optimişti şi încrezători, cu creatorul şi stăpânul tuturor îngerilor şi demonilor, strălucitorul, zgomotosul, promiţătorul Capitalism.

Pentru a-şi demonstra umanismul, noul stăpân ne-a lăsat să golim visteria Împăratului Roşu într-o orgie caracteristică deţinuţilor eliberaţi înainte de termen. Sătui să mai trudim şase zile pe săptămână, să ne petrecem sărbătorile prin muncă şi să salivăm în faţa vitrinelor occidentale ale căror bunătăţi tocmai le gustasem, ne-am grăbit apoi să depăşim decalajele de bunăstare ce ne separau de supuşii mai vechi ai Capitalismului. În goana după bani şi uitând de exemplul milenar al înaintaşilor noştri ce-şi obţineau bunăstarea, atâta cât era ea, prin muncă şi efort propriu, am acceptat propunerea noului stăpân de a scoate la mezat Zeiţa Roşie, cea care ne-a consumat energiile şi munca timp de aproape 50 de ani, condamnându-ne la salam cu soia şi zahăr pe cartelă în numele unui “viitor luminos” şi a “propăşirii neamului românesc pe noi culmi de progres şi civilizaţie”. Numele ei în limbajul de lemn, Averea Întregului Popor iar în limbajul noii orânduiri: Proprietatea Publică.

Ca să scăpăm de “mormanul de fiare vechi” pe care slugărea muncitorimea română, am tăiat şi vândut la kilogram fabrici, uzine şi combinate.
Ca să ucidem demonul cooperatist am dărâmat CAP-urile şi SMT-urile, sistemele de irigaţii şi fermele, din ale căror resturi ne-am construit coteţele şi pavat curţile.
Ca să-i potenţeze şi să-i fidelizeze pe noii boieri şi arendaşii acestora, nimeni alţii decât foştii vătafi ai Împăratului Roşu şi slugile lor ce au jurat necondiţionat credinţă Capitalismului, noul stăpân le-a donat activele performante şi i-a lăsat să ne devalizeze băncile şi să ne fure economiile prin tot felul de scheme piramidale şi fonduri de investiţii.
Ne-am vândut pe nimic pădurile, utilităţile publice, resursele naturale şi băncile, şi tot nu a fost deajuns.
Am trecut la bugetul de stat şi bugetele locale pe care le-am căpuşat şi continuăm să le căpuşăm fără milă.
În final, am început să ne vindem chiar şi munca încă neprestată, cumpărând totul pe împrumut, până şi concediile. Şi, ca să nu rămână nimic neexploatat, am început să vindem şi viitorul copiilor noştri, împrumutând bani de la fonduri, organizaţii şi bănci doar ca să ne ostoim poftele şi să ne afişăm o falsă prosperitate.
Ne aflăm în prezent în postura tatălui beţiv şi fără loc de muncă care, în sevraj fiind, se împrumută de bani garantând cu casa, deşi ştie că nu are cum să plătească ratele, pentru ţuica zilnică, aruncându-şi copiii în stradă şi condamnându-i la sărăcie şi privaţiuni fară sfârşit.

Ce influenţe are acest rapt generalizat asupra diverselor domenii de activitate ale societăţii româneşti şi, indirect, asupra populaţiei României?

Cum arată acum acest tărâm numit România după 45 de ani de guvernare roşie şi 20 de ani de capitalism “original”? Ce văd în jurul lor copiii noştri care au votat pentru prima data anul trecut?

Cât de pregătiţi suntem să înfruntăm criza economico-financiară globală? Când şi cum o vom depăşi şi ce viitor ne aşteaptă?

Pentru orice om de pe planetă, este suficient să navigheze pe internet folosind, în engleză şi română, cuvintele cheie “România ocupă locul...”, ca să ia la cunoştinţă de următoarele realităţi:

La majoratul primei generaţii de români liberi din ultimii 50 de ani, crescuţi şi educaţi într-o ţăra membră cu drepturi depline în structurile euro-atlantice, suntem catalogaţi în Europa şi în lume ca un popor trist, nefericit, neproductiv, needucat, măcinat de corupţie, cu o sănatate precară, o speranţă de viată redusă, o mortalitate ridicată şi o justiţie ineficientă; o ţară cu o forţă de muncă slab pregătită, neatractivă pentru investitorii industriali străini, cu o infrastructură înapoiată şi un turism primitiv în ciuda potenţialului ridicat, cu un sector productiv slab dezvoltat şi o administraţie greoaie; o ţară în care se dă de şase ori mai multă şpagă decât media europeană dar este pe ultimul loc în Europa la producţia agricolă medie la hectar; o ţără cu o fiscalitate excesivă, ce oferă facilităţi zero investitorilor mici şi mijlocii dar care îşi permite să susţină un sector bugetar supradimensionat; o ţară ai cărei conducători au preocupări minime, dacă nu inexistente, pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi pregătirea populaţiei pentru confruntarea cu provocările specifice secolului 21.


Concluzia: într-o lume aflată într-o profundă criză morala, dominată de un protecţionism în creştere şi un egosim justificat de criza ce nu iartă pe nimeni, dacă nu efectuăm schimbări fundamentale în toate domeniile de activitate ale societăţii, ne îndreptăm spre faliment economic, social şi politic, ce ameninţă însăşi funcţionarea şi, în ultimă instanţă, existenţa statului român.

Idea blogului “Salvaţi România” s-a născut din pierderea oricărei speranţe că vre-una din cele patru puteri actuale ale statului (inclusiv media) ar mai putea fi în măsură să demareze dezbateri şi să avanseze soluţii de însănătoşire a societăţii româneşti. Politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, jurnalişti şi oameni ai legii au fost prinşi în ultimii douăzeci de ani, cu sau fără ştirea lor, într-o plasă de păianjen împletită din relaţii transpartinice, interese de grup, complicităţi oculte şi legi incoerente, a cărei singură menire este acapararea cu orice preţ a puterii economice, politice şi administrative din România, chiar dacă acest preţ este sacrifcarea interesului general pe termen mediu şi lung.

În acelaşi timp, acest blog exprimă speranţa că mai sunt în România oameni suficient de pregătiţi şi doritori să participe cu analize, opinii şi soluţii la redresarea ţării; este o invitaţie adresată tuturor românilor de bună credinţă la rezolvarea unui puzzle multidimensional a cărui imagine finală este situaţia reală a României şi perspectivele ei funcţie de evoluţiile de pe scena internaţională şi posibilele scenarii şi programe de redresare ce ar putea fi aplicate.

Blogul “Salvaţi România”, deşi nu are şi nu va avea niciodată conotaţii politice, propunându-şi să fie complet imun la orice afilliaţie sau partizanat, nu va descuraja dezbateri ideologice, dimpotrivă. Într-o lume care a fost martora, în mai puţin de douăzeci de ani, la compromiterea principalelor două sisteme politico economice ale ultimului secol, comunismul şi capitalismul, nevoia de prospeţime, inovaţie şi luciditate în desenarea unui nou tip de societate este mai mare ca oricând.

Asta nu înseamnă că opiniile celor care sunt membrii ai unor partide, sau simpatizanţi ai acestora, nu sunt bine venite. “Salvaţi România” se doreşte un forum în cadrul căruia orice persoană, publică sau obişnuită, angrenată politic sau nu, să poată să ne facă cunoscute, în nume propriu sau sub protecţia anonimatului analizele, prognozele şi soluţiile sale privind prezentul şi viitorul României, atâta imp cât ele urmăresc interesele comune ale tuturor românilor, indiferent de partidul, pătura socială, etnia, religia, sau grupul socio-profesional din care fac parte. Astfel, consider că înaintea oricăror interese de grup, orice societate ce se doreşte perenă, este obligată să urmărească prioritar acele obiective comune tuturor membrilor ei indiferent de particularităţile şi interesele care îi unesc sau deosebesc. Creionarea, definirea şi modalităţile de atingere a acestor obiective, este ceea ce î-şi propune acest forum.

Şi, ar mai fi un motiv ce a stat la baza ideii realizării forumului “Salvaţi România”, dacă nu la fel de pragmatic, cel puţin la fel de important: testarea interesului real pe care românii, cel puţin cei ce au acces la internet, îl au pentru reconstrucţia unei Românii viabile, prospere, şi promiţătoare de bunăstare şi afirmare pentru generaţiile viitoare. Inerţia, letargia, lipsa de reacţie, într-un cuvânt acceptarea tăcută cu care populaţia a tratat evenimentele politico-economice şi sociale din ultima perioadă, impune, din perspectiva conotaţiei evident mioritice, un răspuns clar la următoarea întrebare: dorim să schimbăm situaţia jalnică în care se află România sau ne lamentăm aşteptând tăcuţi şi resemnaţi să n-i se întâmple ceea ce alţii au hotărât deja pentru noi?

În următoarele patru săptămâni aştept reacţia voastră, a tuturor celor ce vor primii acest mesaj, referitoare la oportunitatea unui asemenea demers precum şi propuneri menite să ajute la obţinerea, selectarea şi sintetizarea celor mai bune comentarii ale participanţilor la forum.

Voi transmite acest mesaj nu numai prietenilor şi cunoscuţilor mei ci şi cât mai multor reprezentanţi ai celor patru puteri din stat cu speranţa că, unii dintre aceştia, într-un proces de conştiinţă, î-şi vor lăsa deoparte interesele personale şi se vor angaja, împreună cu noi, la punerea în aplicare a acestei idei.

Bi-lunar, sau în măsura timpului disponibil, voi posta pe forum diverse eseuri ce îşi propun să analizeze situaţii şi evenimente interne de actualitate în contextul realităţilor şi evoluţiilor externe, cu scopul de a identifica diferenţe şi similitudini utile în creionarea perspectivelor ce ne aştepată. Vor fi abordate şi evenimente internaţionale din domenii diverse cum ar fi cel financiar, comercial, politic, militar şi energetic, încercând să rezolvăm sistemul de ecuaţii al interdependenţei mondiale ce are printre necunscute şi performanţe şi evoluţii ale domeniilor similare din România. Analiza şi sinteza celor mai valoroase comentarii vor fi repostate pe blog

Referitor la profilul iniţiatorului acestui blog consider că următoarele date sunt suficiente: am 51 de ani, sunt inginer de aeronave, fost diplomat al României în străinătate, specialist în relaţii economice internaţionale şi comerţ exterior.

Vă mulţumesc pentru timpul consumat pentru citirea acestui mesaj, şi aştept cu interes comentariile voastre. Celor cărora citirea acestui mesaj l-i s-a părut o pierdere de timp, le cer scuze.