luni, 7 septembrie 2009

Cui ii mai pasa de Romania si de poporul Roman?

Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?

Mulţumesc tuturor celor care au postat un comentariu la eseul introductiv al blog-ului "SALVAŢI ROMÂNIA" şi îmi exprim regretul că am întârziat cu publicarea următorului eseu datorită perioadei vacanţei de vară în care m-am rupt de internet şi de agenda efervescentă şi imprevizibilă a realităţilor din România. Deşi, iniţial, aveam în intenţie ca, începând cu următorul eseu, să abordez subiecte de actualitate (ex: "Criza financiară din România în contextul global", "Cauzele şi efectele instrăinării electoratului de partidele politice în România şi în Occident", "Partizanatul şi manipularea din media românească şi cea internaţionala", etc), conţinutul mesajelor Dvs. m-au făcut să mă gândesc să public acest mesaj intermediar, ultimul impuls fiindu-mi dat de comentariul cu numărul 11, postat de Anonim pe 30 iunie în care acesta îşi arăta indirect decepţia privind faptul că, în cele două săptămâni scurse de la postarea blogului, citez, "au răspuns doar 10 oameni". Această afirmaţie a stat la baza titlului acestui eseu "Cui îi mai pasă de România şi de poporul român?".

*
* *

În marea lor majoritate comentariile Dvs. aderă la motivaţia ce a stat la baza iniţiativei "SALVAŢI ROMÂNIA", ceea ce m-a decis să continui acest demers. Totuşi, lipsa de speranţă manifestată de unii dintre Dvs. privind şansele de a întoarce căderea liberă a României către un trend ascendent coroborată, la polul opus, cu îndemnurile altora dintre vizitatori pentru demararea de acţiuni energice de schimbare a actualei stări de fapt din România necesită o analiză atentă menită să plaseze această iniţiativă, încă de la început, într-o sursă viabilă de idei şi soluţii aplicabile scopului propus.

Pe tot parcursul existenţei sale, blogul SALVAŢI ROMÂNIA, fiecare eseu sau comentariu publicat sau postat, trebuie să îndeplinească două condiţii principale: 1. să fie vizibil unui număr cât mai mare dintre acei cetăţeni români care dispun de nivelul intelectual şi structura morală necesare acestui proiect deloc simplu şi total altruist şi, 2., să fie neatacabil, protejând demersul în sine şi pe participanţi de eventuale atacuri mai mult sau mai puţin elegante venite din partea celor ce nu doresc realizarea obiectivelor la care vizitatorii de bună credinţă ai blogului au aderat.

Faptul că în două săptămîni nu au fost postate decât 11 comentarii, nu înseamnă că eseul nu a fost citit de numeroşi oameni. Care este motivul lipsei de reacţie a celor mai mulţi dintre aceştia? De ce nu au postat nici un comentariu? Ce semnificaţie are lipsa totală, până în acest moment, a comentariilor negative?

Deşi mi-aş fi dorit, nu m-am aşteptat nici o clipă ca acest blog să aibă de la început parte de un număr important de particpanţi, ceea ce face ca în acest moment să nu fiu deloc descurajat de numărul mic de comentarii. Iată şi de ce.

În ultimii 20 de ani, concepte cum ar fi "dragostea de ţară", "patriotismul" şi "ínteresul naţional” au dispărut aproape complet din limbajul curent - politic, cultural şi mediatic - precum şi din preocupările guvernanţilor de a insufla aceste sentimente generaţiilor în formare. Alipirea acestor sintagme de comunismul-naţionalist a făcut ca formatorii de opinie şi intelectualii cu vizibilitate publică să-şi autocenzureze discursurile, să evite folosirea acestori termeni pentru a nu fi etchetaţi ca "nostalgici" sau "criptocomunişti". Nu a contat că încă de pe vremea daco-romanilor iar ulterior în evul mediu, in secolul XIX şi, mai recent, în cele două războaie mondiale, momentele marcante ale istoriei românilor nu ar fi fost posibile fără oameni animaţi de aceste sentimente; important era să nu trezim nici cea mai mică bănuială că am putea simpatiza cu concepte propri ideologiei defunctului sistem.

Guvernanţii şi clasa politică care ne-au condus destinele în această perioadă, au avut şi ei un rol important în demonetizarea acestor termeni, dar din motive diferite. Chiar daca Art. 1 din Constituţia adoptată în 1991 stipulează că statul român este, citez, "suveran şi independent", aceste atribute şi altele convergente acestora au dispărut din limbajul politic, din mesajele şi discursul politicienilor. Astfel, pentru a evita apariţia în rândul populaţiei a sentimentelor anti-UE conducătorii noştri, conştienţi fiind că integrarea în structurile euro-atlanice va genera în mod automat diminuarea relevanţei acestor atribute pentru România, au căutat, dacă nu să le elimine din conştiinţa individuală, cel puţin să le minimalizeze ca importanţă.

Încercarea celor ce s-au perindat în ultima perioada la cârma României de a scoate din mentalul colectiv elementele ce definesc sentimentele patriotice este evidentă până şi în documente oficiale de mare importanţă pentru statul Român adoptate în ultimii ani, în condiţiile în care documente similare, adoptate de state cu o evoluţie post-comunistă similară cu cea a României, acrodă acestor noţiuni o importanţă deosebită. De exemplu, o analiză comparată a Startegiei de Securitate Naţională a României (
http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf) şi a Strategiei de Securitate Naţională a Poloniei (http://merln.ndu.edu/whitepapers/Poland-2007-eng.pdf) privind valorile ce definesc interesul naţional, scoate în evidenţă diferenţe notabile.

Astfel, dacă documentul polonez pune în mod necondiţionat şi explicit în prim planul componentelor ce definesc interesul naţional activităţi ca: prezervarea independenţei şi suveranităţii statului, a integritaţii teritoriale şi a inviolabilităţii frontierelor, la paragraful similar din strategia românească acestea sunt precedate ca importanţă de, citez,” integrarea reală şi deplină în Uniunea Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de membru al Alianţei Nord-Atlantice”. Mai mult decât atât, spre deosebire de strategia de securitate poloneză care nu condiţionează apărarea acestor interese de nici un factor sau conjunctură externă, documentul românesc stipulează în continuare că “menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii statului român” se vor realiza, citez, “în condiţiile specifice ale participării la construcţia europeană”.

În plus, interese naţionale importante menţionate în strategia poloneză, cum ar fi prezervarea patrimoniului naţional, nu se regăsesc pe lista intereselor naţionale româneşti.

Dar are şi Strategia de Securitate Naţională a României elemente ce nu se regăsesc în cea poloneză. Astfel: solidaritatea cu naţiunile democratice; pacea şi cooperarea internaţională; dialogul şi comunicarea dintre civilizaţii (sic!), sunt noţiuni incluse in lista valorilor ce stau la baza interesului naţional românesc şi care lipsesc din lista similară poloneză.

A devenit cumva apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României mai puţin importantă decât integrarea euro-atlantică, solidaritatea cu naţiunile democratice şi comunicarea între civilizaţii? Intenţionăm cumva să renunţăm la patrimoniul naţional? şi dacă da, de ce state cu o evoluţie post comunistă similară cu a României, cum este Polonia, adoptă o poziţie vizibil diferită în ceea ce priveşte importanţa acestor atribute statale? Comentariile ar fi multe dar las la latitudinea fiecăruia dintre cititori să tragă concluziile. Analiza detaliată a celor două documente poate face în sine obiectul unui eseu ale cărui concluzii ridică serioase semne de întrebare privind corectitudinea modului cum este văzută şi asigurată securitatea României comparativ cu a altor state fost comuniste din centrul şi estul Europei. Într-un context diferit, dar legat de diferenţele majore dintre cele două strategii, ar fi util de analizat şi dacă ieşirea din criză a Poloniei, ce se produce concomitent cu adâncirea crizei în România, se datorează abordării total diferite a interesului naţional de către clasa politică a celor două ţări.

Dacă generaţiile mature deja la momentul decembrie 1989, din care fac şi eu parte, nu au fost complet golite de sentimentele naţionale, acestea le lipsesc aproape cu desăvârşire tinerilor care şi-au început educaţia în ultimii 20 de ani. Aşa cum am arătat mai sus, o bună parte a intelectualilor, media şi clasa politica, din motive mai mult sau mai puţin evidente, s-au distanţat de cea ce numim în accepţiunea clasică dragostea de ţară. În mod suspect această poziţie este adoptată şi de cei ce răspund de educaţia noilor generaţii de români. Din dorinţa de a evita coagularea pe baze naţionaliste, în rândul tinerilor, a unor curente contrare integrării, au fost eliminate din programa şcolară, sau mult diminuate, pasaje întregi din istoria şi literatura României care ar fi putut insufla acestora sentimente patriotice şi de responsabilitate faţă de viitorul ţării. Simpozioane, seminarii, cercuri de discuţii care să abordeze aceste teme în cadrul instituţiilor de învăţământ, au dispărut. Ce au obţinut guvenanţii noştri prin aceste acţiuni?: Linişte pe străzi ori de câte ori se organizeaza în Bucureşti summit-uri euro-atlantice - România fiind ţara cu cele mai puţine organizaţii sau mişcări anti-globalizare din UE - dar şi cel mai mare procent de tineri care vor să emigreze, într-un cuvânt poporul roman are cea mai slabă conştiinţă naţională din Europa.

Puţinii indivizi sau partide care au adoptat aceste concepte pentru a acapara un segment de piată refuzat de ceilalţi jucători de pe scena politică, sau pentru obine voturi electorale din exploatarea brută a sentimentelor naţionale, mai mult le-au compromis decât să le promveze. Aşa cum bine spunea un apreciat editorialist de la ziarul electronic BloomBiz intr-un recent comentariu, citez, “patriotismul a ajuns sa aiba o rezonanta de tinichea pentru că prea adesea a fost folosit ca subterfugiu al unor indivizi dubiosi”.Tot el spunea în continuare, citez,”dar vai de neamul care ajunge sa-i fie lehamite sa auda de patrie, drapel si eroism. Ajunge un trib, iar soarta triburilor este de a fi risipite”.

Oare a ajuns România un trib? Îi mai pasă cuiva de România şi de poporul român?

Există o stranie asemănare între primii douăzeci de ani postbelici şi aceşti primi douăzeci de ani postdecembrişti prin care a trecut România.

Şi atunci, ca şi acum, interesele naţionale erau subordonate unor interese internaţionale sau globale. Atunci vorbeam de CAER şi Tratatul de la Varşovia, acum vorbim de Uniunea Europeană şi NATO. Atunci vorbeam de uniune în cuget şi acţiune a clasei muncitoare de pe întreg mapamondul, acum vorbim de Globalizare.

Şi atunci ca şi acum, marile puteri sub a căror influenţă am intrat si-au infiltrat cu grijă în structurile statului român elementele şi structurile prin intermediul cărora şi-au exercitat dominaţia, controlul şi promovarea propriilor interese în detrimentul evident al celor naţionale.

Astfel, şi atunci ca şi acum, conducătorii români ai armatei şi a celorlalte structuri ce alcătuiesc sistemul de securitate nţională trebuiau să urmeze stagii de pregătire la instituţii de prestigiu ale acestor mari puteri. După absolvire şi funcţie de loialitatea demonstrată în perioada sudilor fată de noii stăpâni, acesti candidaţi erau sau nu numiţi în funcţii de decizie. Atunci aceste instituţii se aflau în fosta Uniune Sovietică şi se numeau LOMONOSOV şi FRUNZE, acum se numesc Harvard, Centrul European George C. Marshall sau colegiul NATO şi sunt localizate în state fondatoare NATO şi UE.

Şi atunci, ca şi acum, resursele naturale ale ţării erau date pe degeaba sau vândute la preţuri de nimic superputerilor sub a căror influenţă am intrat. Atunci vorbeam de petrol, cereale, alimente sau minereu de uraniu, acum vorbim de acelaş petrol şi de gaze.

Şi atunci, ca şi acum, istoria României predată în şcoli era şi este dezgolită de momentele ei eroice, iar cântece precum “Pui de lei” sau “Treceţi batalioane române Carpaţii” au dispărut din repertoriul formaţiilor corale româneşti în timp ce cinematografele, de atunci, si televiziunile, de acum, transmiteau şi transmit non-stop filme ce proslăveau, atunci, eroismul soldatului sovietic ce se opunea în opinci armatei naziste iar acum invincibilitatea celui american în lupta cu armatele lui Ho Şi Min, Kim Ir Sen, Sadam Husein, şi cu terorismul internaţional.

La 20 de ani de la terminarea celui de Al Doilea Razboi Mondial nu existau statistici care să evalueze efectele acestor politici asupra populaţiei României, în schimb avem acum, la 20 de ani de la căderea regimului communist.

Astfel, un foarte recent eurobarometru realizat în perioada 12 iunie-6 iulie 2009 arată că românii sunt pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de ţara de origine şi tot pe ultimul loc la interesul pentru politică, mai pe înţelesul tuturor, nu le mai pasă de România, de cine şi cum o conduce. Nu le mai pasă de viitorul ei.

Mie şi multor români ne mai pasă de România. Ne pasă de cum vom trece prin senioratul vieţii noastre şi ne mai pasă de viitorul copiilor, nepoţilor şi stă-stră nepotilor noştri.

Şi eu, ca şi mulţi alţi români, aş fi dorit ca integrarea noastră în civilizaţia occidentală să fie urmată în mod automat de bunăstare şi securitate personală, de câştigarea unui loc fruntaş în rândul naţiunilor care contează în ecuaţia politico-economică şi militară mondială.

Din nefericire lucrurile nu stau aşa, iar criza mondială în care tocmai am intrat a scos la iveală toate minusurile, vulnerabilităţile şi dezechilibrele de care suferă România şi poporul roman după 20 de ani trăiţi în nepăsare faţă de valorile şi interesele naţionale perene. Ne-am trezit brusc în faţa unei comunităţi internaţionale debusolate şi egoiste, în care fiecare membru are ca principal obiectiv salvarea propriilor popoare, solidaritatea internaţională rămânând doar un simplu slogan de ademenit noii-veniţi. Secătuiţi de resurse materiale şi cu o populaţie calificată în preponderenţă în meserii speculative, suntem incapabili să articulăm soluţii la o situaţie fără ieşire. Instrăinaţi fiind de propria ţară nu realizăm că singura noastră şansă de a supravieţui cu demnitate acestui formitabil test este să ne întoarcem unii către ceilalţi si împreună către singura entitate care nu ne-a trădat niciodată deşi noi am trădat-o de atât de multe ori: România. Aici se află leagănul renaşterii noastre, rezerva inepuizabilă de resurse care să ne ofere un viitor demn şi sigur într-o comunitate internaţională ai cărei membri sunt din ce mai mult egoişti. Pentru asta însă trebuie să ne iubim ţara şi semenii, trebuie sa fim patrioţi.

Patriotismul nu a fost întotdeauna şi peste tot preţuit ca o trăsătură umană valoroasă, fiind demonetizat şi alterat de indivizi dubiosi care l-au folosit de multe ori pe post de agent manipulator al maselor pentru atingerea de scopuri si interese personale. Acest antipatriotism, cum ar putea fi numit, a făcut ca personalităţi importante să-l critice şi chiar să-I atribuie conotatii negative. Astfel bunecunoscutul poet şi eseist englez din secolul XVIII, Samuel Johnson spunea că ”patriotismul este ultimul refugiu al unui şnapan”, iar George Bernard Shaw spunea: “nu o să avem niciodată o lume liniştită până cind nu o să eliminăm patriotismul din conştiinţa umană”. Şi astăzi, chiar în România, sunt o mulţime de indivizi care aruncă patriotismul în derizoriu fapt ce îngreunează orice iniţiativă de a retrezi acest sentiment în sufletul concetăţenilor noştri.

Ca un om care a trait multi ani în străinătate ca angajat al statului român, stiu că patriotismul desinteresat, asemănător dragostei indestructibile faţă de părinţi şi fraţi, este un sentiment rar, mai ales într-o ţară cu un climat atât de nepropice pentru cultivarea sa în sufletul cetăţenilor ei. Acest tip de patriotism apare în conştiinţa individului în condiţii speciale şi independent de voinţa acestuia, asemanător modului în care credinţa în Dumnezeu se naşte în sufletul celui până mai ieri necredincios. El nu se vinde niciodată pe bani, plăceri sau demnităţi efemere. Este asemnea adevăratei credinţe religioase pentru care sihastrul renunţă la tot ceea ce este lumesc fiind invidiat de mai marii bisericii care ar vrea, dar nu sunt capabili, să urmeze această cale îngustă. De aceea acest tip de patriotism este la fel de rar întâlnit în politică precum adevărata credinţă este urmată de clerici deşi, făra a apela la patriotism şi adevărata credinţă politica şi, respectiv, religia şi-ar pierde sensul si importanţa. În sprijinul acestei idei, îl citez pe un binecunoscut istoric englez din secolul XIX, John Dalberg Acton (Lord Acton) care spunea:”Patriotismul reprezintă pentru politică ceea ce credinţa reprezintă pentru religie”. Această dragoste de ţară proprie înaintasilor noştri, definită de glorie, eroism şi sacrificiu pentru ţara şi poporul tău, este în prezent un sentiment extrem de rar şi ar fi o utopie ca cineva, la început de mileniu trei, să creadă că îl va mai putea transmite noilor generaţii. Această formă ancestrală de patriotism atât de puternic susţinută de ginditori celebrii ca Cicero, Montesquieu, Rousseau şi eroi precum Căpitanul Nathan Hale, primul spion american căzut în războiul de Independenţă (care spunea:“regret că am doar o viaţă să pierd pentru ţara mea”), este apusă într-o lume dominată de un pragmatism şi individualism exacerbate în care Globalizarea ne propune să ne tăiem rădacinile pentru a ne elibera şi a ne folosi toate energiile la exploatarea planetei şi a semenilor noştri mai puţin dotaţi şi mai puţin norocoşi decât noi.

Dar oare aici se opreşte definirea conceptului de "patriotism"? Daca da, atunci lipsa de patriotism cu care ne confrunmtăm astazi în România pare firească şi imposibil de surmontat.

Conducătorii care ne-au creionat destinele în cei aproape cincizeci de ani de comunism şi douăzeci de ani de capitalism neo-liberal au omis , în mod deliberat sau inconstient, să ne prezinte şi celălalt tip de patriotism, cunoscut şi dezbătut de gânditori celebrii încă din evul mediu, cel derivat din purul interes al realizării şi perpetuării interesului propriu, patriotismul modern conform căruia, aşa cum spunea Machiavelli: ”cetăţenii îşi iubesc ţara şi sunt capabili de fapte mărete deoarece realizează că Republica este fundamentul libertăţii, securităţii şi prosperităţii lor”.

În “Dictionaire philosophique” Voltaire ne spune, citez,:”Conform acestui tip de patriotism, dacă patria este doar o structură legală şi politică care protejează drepturile cetăţenilor ei, atuncii ea nu poate cere acestora decât un ataşament care derivă din dragostea de sine şi interesul propriu. Ei îşi vor iubi patria atâta timp cât le va conveni să fie cetăţenii acelei republici; dacă vor vedea că acest lucru nu mai este valabil, probabil că vor părăsi acea patrie dacă vor putea. Patriotismul lor este o dragoste raţională în cel mai deplin sens; o dragoste care se potriveşte indivizilor rationali care ştiu cum să-şi calculeze interesele”.

Un alt gânditor din secolul al XVIII-lea, mai puţin cunoscut dar extrem de vizionar, pe nume Paolo Mattia Doria scria în lucrarea “La vita civile”: Dragostea de ţară se bazează în conştientizarea că fericirea noastră rezidă din securitatea ţării noastre. Oamenii ar trebui să se simtă ataşaţi de ţara lor precum plantele de solul în care îşi au înfipte rădăcinile. Ei trebuie să-şi iubească ţara din conştiinţa că este în interesul lor să facă asta”.

Tot Doria remarcă că lipsa patriotismului generează o slabă tărie spirituală şi exacerbarea viciilor care, împreună cu corupţia şi falşii politicieni se intercondiţionează şi se determină reciproc. De parcă s-ar fi întors trei secole în timp, de pe plaiurile mioritice pe meleagurile napoletane, Doria susţine idei extreme de valabile şi în ziua de azi, citez: "Unui popor obişnuit cu corupţia îi lipseşte taria spirituală să sesizeze şi să se opună falşilor politicieni care sunt responsabili pentru mizeria lor (…….) Falşii politicieni cred că pot să-şi ţină supuşii docili şi să le câştige dragostea încurajandu-le viciile cu comportamentul lor corupt.”

Acesta este patriotismul promovat de "Salvează România", un patriotism lucid şi raţional născut din dorinţa firescă a individului de a trăi mai bine în ţara în care s-au născut el, părinţii şi strămoşii lui şi în care se vor naşte copiii, nepoţii şi strănepoţii săi. Un patriotism care impune asumarea şi salfgardarea moştenirii materiale, culturale şi spirituale ce nea fost transmisă de secole din generaţie în generaţie, concomitent cu obligaţia de a înobila aceată moştenire şi a o transmite mai departe generaţiilor viitoare. Un patriotism care să ne trezească din letargia consumeristă în care trăim, care să ne facă să urâm exacerbarea viciilor şi corupţia precum şi pe cei care încercă să ne prezinte aceste tare ca modalităţi şi mijloace de a ne obţine fericirea şi bunăstarea. Un patrotism care să ne responsabilizeze faţă de concetăţenii contemporani nouă şi cei ce vor veni după noi. De binele şi bunăstarea lor depinde binele şi liniştea fiecăruia dintre noi.

Despre celălalt patriotism, patriotismul dezinteresat, "Salvaţi România" va manifesta veneraţia ce se cuvine să o acordăm sentimentelor de esenţă tare, cele necondiţionate de material şi incompatibile cu noţiunea de pragmatism, cele care fac diferenţa în momente de supremă restrişte, cele care nasc eroii unui neam al căror sacrificiu devin deseori catalizatorul acţiunilor de eliberare a popoarelor aflate în pragul disperării. Acest patriotism nu trebuie negat, dimpotrivă, puţinii dintre noi care îl mai posedă trebuiesc protejaţi şi făcuţi vizibili, precum farurile din porturi ce transmit lumina călăuzitoare corăbiilor pe timpul furtunii.

Acesta este esenţa demersului “Salvaţi România”. Chiar dacă unora le poate părea o iniţiativă infantilă de a resuscita un muribund când toate analizele sugerează un eminent deces, suntem cu toţii condamnaţi să salvăm această ţară iar pentru a reuşi trebuie să o iubim, să o îngrijim şi să o apărăm pentru a ne bucura de bunătăţile şi bogăţiile ei noi şi urmaşii noştri multe veacuri de acum încolo.

Tot ce avem de făcut este să ne căutăm şi să ne redescoperim împreună aceste sentimente latente ce în mod sigur ne-au fost transmise de înaintaşii noştri dar au fost estompate de individualism, egocentrism şi mirajul integrării şi Globalzării. Să schimbăm opinii, idei şi să căutăm împreună soluţii. Lipsa comentariilor negative denotă bunul simţ al demersului ce descurajează reacţiile celor ce s-ar putea simţii ameninţaţi de posibilitatea reuşitei acestei iniţiative. Mai devreme sau mai târziu vor apărea şi comentarii potrivnice, dar niciodată acestea nu vor ameninţa serios acest proiect atâta timp cât nu vom abdica de la esenţa demersului nostru: să salvăm România pentru binele general al nostru şi al generaţiiolr viitoare fără a urmări nici un moment obţinerea de avantaje individuale. Pragmatismul de care vom da dovadă în urmărirea interesului general al naţiunii române şi altruismul cu care vom rezista tentaţiilor de a folosi proiectul pentru avantaje personale ne vor oferi protecţie în faţa oricăror încercări şi ne vor garanta succesul final al acţiunilor noastre.

De aceea vă sugerez ca în următoarele luni să transmiteţi link-ul acestui blog tuturor celor care credeţi că au ceva de spus, care pot vibra, împrună cu noi, la gândul acestui ideal: să SALVĂM ROMÂNIA! Să nu aveţi reţineri şi să nu vă fie teamă că veţi trezi zâmbete indulgente şi superioare sau că veţi fi consideraţi patetici. De curând îi respundeam aceluiaşi editorialist de la BloomBiz, citez, “Dragostea de ţară sună patetic doar celor ce nu o posedă”. Vă rog, deci, să vă asumaţi, ca şi mine, riscul că aţi putea suna patetic, cu speranţa că printre cei care vă vor auzi strigătul vor fi şi câţiva care aşteptau de mult acest mesaj dar se resemnaseră în faţa disoluţiei din ce în ce mai pregnate a societăţii româneşti. Lăsaţi mândria la o parte şi renunţaţi, măcar pentru un moment, la imaginea “cool” pe care unii dintre voi s-au străduit atât de mult să şi-o proiecteze. Sunt valori efemere ce nu vor conta într-un eventual colaps. Să aveţi tot timpul în vedere că momentele de criză, ca cea prin care trece România de câţiva ani încoace, reprezintă de fiecare dată examene prin care istoria testează patriotismul, interesul naţional şi asumarea răspunderii pentru soarta generaţiilor viitoare de care este capabil un popor. Acum este momentul să descătuşăm energiile de care avem nevoie pentru Salvarea României.
Acum este momentul când românii trebuie să înţeleagă că primii pe care pot conta în vremuri grele sunt concetăţenii lor, este solidaritate de care aceştia sunt capabili să o manifeste recipoc în cadrul acestui corpus imens numit poporul român, pentru binele tuturor şi al fiecăruia dintre noi în parte. Vă urez succes şi să nu abandonaţi niciodată speranţa, indiferent de cât de cenuşiu se anunţă viitorul. Aştept comentariile şi sugestiile voastre.

3 comentarii:

  1. Am dat de acest blog plecand de la un comentariu al lui Catalin la unul din articolele de pe Bloombiz (cel cu agricultura). Sunt usor surprinsa sa vad pe cineva preocupat de starea patriotismului la noi... dar placut surprinsa. Am citit si cele 11 comentarii si imi pare rau sa vad ca nu mai e niciunul deocamdata pt. acest post. Dar blog-ul e la inceput si am auzit ca sunt vreo 7 milioane pe internet... Oricum, daca vrei sa ajungi la un rezultat, trebuie promovat mai asiduu.

    Venind inapoi la problema patriotismului, trebuie sa precizez ca am peste 40 de ani, deci am fost educata in sistemul comunist si, de bine - de rau, chestia asta cu patriotismul mi-a fost bagata in cap. Simt ca il am, desi intr-o forma potolita, care are de-a face mult cu dezamagirile ultimilor 20 de ani. Generatia tanara insa (si am si eu 2 copii, unul de 19 si altul de 12.5 ani) nu e interesata de subiect. Pe de-o parte, scoala nu a mai facut nimic in sensul asta, pe de alta parte noi parintii nu ne-am dat seama la timp ca subiectul asta a ramas descoperit, asa ca nu ne-am ocupat de el. In plus, intr-o lume cucerita de internet si de semnificatia lui globalista, e cu adevarat greu sa convingi un tanar de importanta identitatii nationale. La ce serveste ea exact ? ar intreba ei. Suntem liberi (teoretic), independenti, razboaie de cucerire nu se mai fac in ziua de azi ca in trecut (prea multe interdependente, prea mare frica de holocaustul nuclear), incat suntem destul de linistiti ca vom fi lasati in pace. Deci pericolul asta nu e imediat.

    Ne-am putea gandi la problema afirmarii pe plan international, unde daca ai o voce mai puternica, poti obtine mai multe pt. tara ta - in final un avantaj pt. fiecare cetatean al ei. Ne trebuie oameni cu spirit patriotic care sa urmareasca afirmarea tarii inaintea si uneori chiar in dauna interesului propriu. Unde ii gasim ? Orice tanar (si nu numai ei) ne-ar rade in nas auzind pretentia asta. Ar trebuie sa ne uitam inspre elite, de unde asemenea oameni s-ar putea recruta. Dar, asa cum spunea unul din comentatorii celuilalt articol: nu avem elite sau daca ele exista - nu se vad. E bine sa precizam ca ne referim la cei care inteleg intelectual importanta afirmarii nationale in contextul international. Incercari au fost, reprezentanti ai intelectualitatii care au incercat sa ridice vocea si sa aiba un cuvant de spus, sa formeze o constiinta civica. Ce s-a intamplat cu Patapievici, Blandiana, etc. ? Unii s-au retras aproape complet, altii au esuat in lupta politica, inevitabil au intrat in partizanate, etc. (PAC a devenit un partid care a fost absorbit in PNT-CD si finalmente a disparut complet). De fapt, au fost discreditati incetul cu incetul, fie de propriile lor greseli, fie de actiunea concertata a celor cu care erau in opozitie. Mi-aduc aminte si de incercarea unora de a forma un partid independent politic condus de tineri oameni de afaceri (regret ca nu-mi aduc aminte numele acum), care a disparut rapid, macinat probabil la moara marilor interese.

    Cand vezi atatea incercari nereusite, te simti inevitabil demoralizat - la ce bun sa mai incerci ? Nemaivorbind de faptul ca exista intotdeauna pericolul ca asemenea miscari, idealiste in fond, sa fie parazitate rapid de indivizi care isi cunosc foarte bine propriul interes si care acapareaza curand organizatia in care s-au infiltrat. Cum se poate lupta impotriva lor ?

    Nu cred ca a crea o societate civica pe internet este solutia (cum propunea altcineva), poate fi cel mult mijlocul. Daca vreti actiuni mai concrete, cei care subscriu la ideile acestui blog ar trebui sa se intalneasca si sa discute.

    Finalmente, cine poate sa-mi garanteze ca initiativa lui Catalin este sincera ? Daca este o alta incercare a cuiva de a-si crea o rampa de lansare ? (no offence, Catalin, incerc doar sa expun un punct de vedere).
    O sa urmaresc acest blog sa vedem ce se mai intampla... si poate o sa mai revin cu cate un comentariu.

    Multumesc.

    PS - Catalin, ai putea sa-ti postezi un profil ? Ar fi interesant sa stim cine e si cu ce se ocupa creatorul blogului, multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesant si al II-lea material Catalin, cat si deocamdata singurul comentariu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Este intradevar un site interesant, si poate cel mai important este ca patriotismul este sustinut cu date concrete, atat economice cat si politice. Oricum pentru a propune o noua tema eu as sugera sa se efectueze o analiza a fluxurilor internationale de capital si importanta lor pentru Romania prin efectuarea unei analize a burselor de valori ( eu am licenta pe acest domeniu). Ce sanse are Romania sa jongleze cu aceste fonduri de investitii?, si modul in care antreprenoriatul din Romania a suferit de pe urma acestora sau din contra, a castigat. Tocmai am fost la un curs de introducere in antreprenoriat si majoritatea participantilor criticau ca de obicei si statul. Acest fapt ma pune in situatia de a-i propune lui catalin un alt subiect: Ce-ar avea de catigat si de pierdut oamenii de afaceri daca statul nu ar mai interveni de loc in economie?.

    RăspundețiȘtergere